Uneori revad in cate un magazin fosti elevi. Cand sunt vanzatori, sau bagatori de seama printre rafturi, si mai ales daca acestia au visat cu voce tare pe vremuri in fata mea, mi-e destul de greu sa-i privesc cu seninatate. Uneori mi se pare ca ei insisi isi amintesc de visele alea nerealizate de care vorbeau atunci, si mi se pare ca revederea e mai degraba dureroasa.
Cum o fi sa visezi ca vei ajunge profesor sau scriitor, si sa ajungi vedeta de chat?
Sau cum te simti sa-ti amintesti ca doar cu cativa ani in urma ii spuneai nepasator spre obraznic profesorului in fata ca tu ai viitorul asigurat, nu mai ai nevoie de invatatul lui, iar acum esti vanzator in piata?
Nu-mi imaginez. Sunt cazuri extreme, e adevarat, dar ele exista.
Sunt si situatii fericite. Din cand in cand intalnesc un fost elev pe care toata lumea il vedea viitor infractor, la inchisoare. Era si a ramas analfabet. Dar munceste. Revederea cu el este o bucurie, si pentru mine, dar si pentru el. Eu imi dau seama atunci ca e posibil ca libertatea lui de azi sa se datoreze faptului ca i-am fost diriginta vreo 2 ani. Nici nu cred ca a auzit vreodata de cuvantul "olimpiada", dar nici noi nu suntem profesori doar pentru olimpici.
Pentru cei care se gandesc sa ne plateasca in functie de performante, as intreba cum evalueaza ei munca mea in cazul acestui ultim elev de care vorbeam?
sâmbătă, 11 septembrie 2010
vineri, 10 septembrie 2010
give me a light!
M-am lasat de fumat de vreo 8 luni. Motivele sunt financiare (de acum vreo 10 ani mi-am pus problema ce ma fac daca ajunge pachetul 100 de mii), dar tin si de ambitia personala.
Ultimele luni de fumator am fost client fidel al contrabadei. Eram fumatoare de Pall Mall si erau chiar bune avand in vedere diferenta de pret. Pe urma am mai cumparat din cand in cand pentru cunostinte. La un moment dat, insa, Pall Mall a disparut din pungile contrabandistilor. Au in schimb toate tigarile gretoase de pe lume, Kiss cu arome de ce vrei tu.
N-am cautat prea adanc sa vad daca se fabrica Kiss la noi in tara. Pall Mall, insa, da.
Singurul motiv la care ma pot gandi si care ar justifica penuria de Pall Mall de contrabanda este exact interesul firmei producatoare pe piata romaneasca. As putea sa-mi imaginez o intelegere neoficiala dintre British American Tobacco si autoritatile romane, prin care sa se stipuleze ca, in schimbul ramanerii in Romania a respectivei companii, sa fie oprite de pe piata tigarile Pall MAll de contrabanda. Restul marcilor, insa, libeeeeeer!
Ultimele luni de fumator am fost client fidel al contrabadei. Eram fumatoare de Pall Mall si erau chiar bune avand in vedere diferenta de pret. Pe urma am mai cumparat din cand in cand pentru cunostinte. La un moment dat, insa, Pall Mall a disparut din pungile contrabandistilor. Au in schimb toate tigarile gretoase de pe lume, Kiss cu arome de ce vrei tu.
N-am cautat prea adanc sa vad daca se fabrica Kiss la noi in tara. Pall Mall, insa, da.
Singurul motiv la care ma pot gandi si care ar justifica penuria de Pall Mall de contrabanda este exact interesul firmei producatoare pe piata romaneasca. As putea sa-mi imaginez o intelegere neoficiala dintre British American Tobacco si autoritatile romane, prin care sa se stipuleze ca, in schimbul ramanerii in Romania a respectivei companii, sa fie oprite de pe piata tigarile Pall MAll de contrabanda. Restul marcilor, insa, libeeeeeer!
miercuri, 8 septembrie 2010
am eu un feeling
La vreo doua luni dupa Revolutia din '89, cand inca nu se oprisera palpitatiile emotionale din decembrie, am simtit o nedumerire. Era un grup de oameni care protestau si nu intelegeam de ce.
Incerc acum sa radiografiez pur si simplu felul in care percepeam atunci lucrurile si circumstantele in care ma aflam ca individ. Cu 3 luni inainte, sperasem zadarnic sa-l dea afara aia pe Ceausescu la congres. Era, dupa mine, eliberarea suprema. La doar o luna dupa asta, picase nu doar Ceausescu, ci si toti ceilalti din preajma. Pentru insul care traia intr-o lume concreta extrem de mica si care se refugia in carti era mult mai mult decat sperase. Evident ca nici prin gand nu-mi trecea sa fiu nemultumita. De acee,a nu intelegeam ce vor oamenii aia care nu erau multumiti. Cica nu-l vor pe Iliescu. N-aveam nici urma de interes cine era Iliescu, de ce nu era bun, nu ma intrebam daca exista alternative. Despre el auzisem, inca din perioada cand ascultam pe intuneric Vocea Americii, ca va fi urmatorul presedinte al Romaniei si aveam aproape o viziune religioasa in privinta asta. Adica, iata, profetia s-a implinit.
Din cand in cand imi revine in memorie seara in care am vazut filmul dupa care mi-a spus maica-mea ca mi-a pus numele. Pare-mi-se "Love story". Ne uitam atunci cu religiozitate la tv, eram la tara si vedeam filme americane, cine putea sa-si imagineze asa ceva inainte???
Dupa film, intra stirile si atmosfera lacrimogena se usuca instantaneu. Adevaru' ca doar pe jumatate, pentru ca afara era o lapovita de nu-ti venea sa scoti afara nici o unghiuta. Si in timpul asta, un grup compact de oameni protestasera impotriva conducerii.
Imi amintesc, de parca acum as auzi, o intrebare a unei reporterite, intrebare care cred ca se regasea in mintea a trei sferturi din Romania. "Ce v-a facut pe dumneavoastra sa iesiti in strada, in loc sa va uitati la filmul "X", care tocmai a fost la tv?
Nu glumesc, asta era felul in care gandeam aproape toti. Daca citeste careva care era constient la momentul ala ca exista pe lume, poate sa confirme sau sa-mi spuna ca mint ca o gazeta. In mediul meu, oricum, niciun neuron nu se agita la gandul ca poate adevarul e si altul decat ni se pare noua ca e.
Cam acelasi fenomen cred ca se petrece si acum.
Intre timp, cred ca mi-am mai ascutit intuitia si am amplificat autocunoasterea. Deci, am un sentiment foarte vag ca Basescu a avut un plan care nu era rau intentionat. S-a dovedit a fi doar rau, pentru ca n-a gasit oamenii potriviti, si asta pentru ca ii alege in asa fel incat sa se muleze pe personalitatea lui dictatoriala. Adica incapabili sa aiba propriile idei si sa-l infrunte pe sef.
A fost tradat. Brutus al Cezarului Basescu se numeste exact Basescu.
In rest, raman la parerea ca are ceva cu noi. Dar incep sa intrevad ca ar fi trebuit sa fim certati asa cu mult timp in urma.
Incerc acum sa radiografiez pur si simplu felul in care percepeam atunci lucrurile si circumstantele in care ma aflam ca individ. Cu 3 luni inainte, sperasem zadarnic sa-l dea afara aia pe Ceausescu la congres. Era, dupa mine, eliberarea suprema. La doar o luna dupa asta, picase nu doar Ceausescu, ci si toti ceilalti din preajma. Pentru insul care traia intr-o lume concreta extrem de mica si care se refugia in carti era mult mai mult decat sperase. Evident ca nici prin gand nu-mi trecea sa fiu nemultumita. De acee,a nu intelegeam ce vor oamenii aia care nu erau multumiti. Cica nu-l vor pe Iliescu. N-aveam nici urma de interes cine era Iliescu, de ce nu era bun, nu ma intrebam daca exista alternative. Despre el auzisem, inca din perioada cand ascultam pe intuneric Vocea Americii, ca va fi urmatorul presedinte al Romaniei si aveam aproape o viziune religioasa in privinta asta. Adica, iata, profetia s-a implinit.
Din cand in cand imi revine in memorie seara in care am vazut filmul dupa care mi-a spus maica-mea ca mi-a pus numele. Pare-mi-se "Love story". Ne uitam atunci cu religiozitate la tv, eram la tara si vedeam filme americane, cine putea sa-si imagineze asa ceva inainte???
Dupa film, intra stirile si atmosfera lacrimogena se usuca instantaneu. Adevaru' ca doar pe jumatate, pentru ca afara era o lapovita de nu-ti venea sa scoti afara nici o unghiuta. Si in timpul asta, un grup compact de oameni protestasera impotriva conducerii.
Imi amintesc, de parca acum as auzi, o intrebare a unei reporterite, intrebare care cred ca se regasea in mintea a trei sferturi din Romania. "Ce v-a facut pe dumneavoastra sa iesiti in strada, in loc sa va uitati la filmul "X", care tocmai a fost la tv?
Nu glumesc, asta era felul in care gandeam aproape toti. Daca citeste careva care era constient la momentul ala ca exista pe lume, poate sa confirme sau sa-mi spuna ca mint ca o gazeta. In mediul meu, oricum, niciun neuron nu se agita la gandul ca poate adevarul e si altul decat ni se pare noua ca e.
Cam acelasi fenomen cred ca se petrece si acum.
Intre timp, cred ca mi-am mai ascutit intuitia si am amplificat autocunoasterea. Deci, am un sentiment foarte vag ca Basescu a avut un plan care nu era rau intentionat. S-a dovedit a fi doar rau, pentru ca n-a gasit oamenii potriviti, si asta pentru ca ii alege in asa fel incat sa se muleze pe personalitatea lui dictatoriala. Adica incapabili sa aiba propriile idei si sa-l infrunte pe sef.
A fost tradat. Brutus al Cezarului Basescu se numeste exact Basescu.
In rest, raman la parerea ca are ceva cu noi. Dar incep sa intrevad ca ar fi trebuit sa fim certati asa cu mult timp in urma.
marți, 31 august 2010
lauda de sine, ceruta de la altii
La tv e Paunescu. Explica in ce mod a fost primit si cinstit intr-o comunitate, si reproseaza statului ca nu-i apreciaza pe intelectuali. Are dreptate, dar nu despre asta vreau sa vorbesc.
Nu stiu ce-i face pe oameni sa se simta atat de bine cand li se spune cat sunt de buni. Unii ajung sa cerseasca laude si anuleaza in felul asta tot ce au facut si care le dadea valoare.
Sper sa nu fiu asa. Dar sunt, probabil.
Nu stiu ce-i face pe oameni sa se simta atat de bine cand li se spune cat sunt de buni. Unii ajung sa cerseasca laude si anuleaza in felul asta tot ce au facut si care le dadea valoare.
Sper sa nu fiu asa. Dar sunt, probabil.
back
Am un motiv pentru care reiau scrisul aici, dar n-am sa-l destainui. Poate ca ar trebui totusi, pentru necunoscatori, sa explic de ce ma oprisem. Pentru ca deja eram citita pentru ca eram "profa" si nu pentru ce scria aici. Iar aici nu voiam sa fiu profa. Voiam sa fiu om simplu, mai ales cu partile mele rele. Ar fi fost, daca vreti, un fel de portret al lui Dorian Gray.
Deci, nu scriu pentru feed-back-uri. Nu va ganditi "hai sa-i dau un comment, ca n-o baga nimeni in seama, saraca." Daca vreti insa sa ma contraziceti, sau sa completati, sunt foarte atenta la ce aveti de spus.
In timpul corecturii la bac am experimentat constient felul in care este acceptata o idee de oameni. Nu e asa o idee mareata, ci doar aceea a corectitudinii. La inceput am afirmat ca n-am de gand sa-i trec daca n-au scris si nici nu o sa le dau note mari daca au copiat.
Una dintre colegele mele de corectura, profesoara la un mare si renumit liceu, a ripostat destul de vehement. Argumentul ei a fost ca n-ar trebui sa ne razboim cu copiii pentru faptul ca ei au copiat sau pentru ca nu stiu. S-a oprit singura din vorba, dupa cateva secunde, inghitindu-si cu greu cuvintele. Am avut insa senzatia ca se opreste nu pentru ca nu voia sa se certe cu o nebuna ca mine, ci pentru ca si-a dat seama ca n-are dreptate. N-am insistat. Doua ore am corectat in liniste, dar in aer plutea aversiunea.
Azi am aflat ca a picat si ea, ca si noi, celelalte, pe cei care chiar n-au scris. Probabil ca a dat note mai mari decat mine la lucrarile care semanau intre ele, pentru ca era pur si simplu setata sa nu vada adevarul. Nicio secunda n-a pomenit de existenta acelorasi raspunsuri, iar cand mai comenta (evident, pozitiv), vorbea despre ce limbaj frumos are candidatul.
Cred ca ar fi extrem de benefic un schimb intre scoli. Profii de la liceele de elita tind sa se rupa de realitate. Noi, cei din zona de mijloc, cred ca suntem cumva privilegiati. Se intampla sa mai apara si cineva bun, dar stim si care e realitatea. Dar tot mi-ar placea sa predau o luna macar prin liceul ala!
Din pacate, suntem ipocriti. A venit control de la minister. Inainte sa apara, discutia era ostila la adresa vizitatorilor. Cand au aparut, erau toti extrem de atenti sa fie totul bine. Asta m-a facut sa adopt o atitudine tepoasa.
Pana la urma, profa de elita a recunoscut ca nu detine adevarul absolut. La randul meu, am recunoscut ca profii care permit copierea sunt o mare problema a sistemului si ne refuza pur si simplu sensul de a exista cu folos.
Deci, nu scriu pentru feed-back-uri. Nu va ganditi "hai sa-i dau un comment, ca n-o baga nimeni in seama, saraca." Daca vreti insa sa ma contraziceti, sau sa completati, sunt foarte atenta la ce aveti de spus.
In timpul corecturii la bac am experimentat constient felul in care este acceptata o idee de oameni. Nu e asa o idee mareata, ci doar aceea a corectitudinii. La inceput am afirmat ca n-am de gand sa-i trec daca n-au scris si nici nu o sa le dau note mari daca au copiat.
Una dintre colegele mele de corectura, profesoara la un mare si renumit liceu, a ripostat destul de vehement. Argumentul ei a fost ca n-ar trebui sa ne razboim cu copiii pentru faptul ca ei au copiat sau pentru ca nu stiu. S-a oprit singura din vorba, dupa cateva secunde, inghitindu-si cu greu cuvintele. Am avut insa senzatia ca se opreste nu pentru ca nu voia sa se certe cu o nebuna ca mine, ci pentru ca si-a dat seama ca n-are dreptate. N-am insistat. Doua ore am corectat in liniste, dar in aer plutea aversiunea.
Azi am aflat ca a picat si ea, ca si noi, celelalte, pe cei care chiar n-au scris. Probabil ca a dat note mai mari decat mine la lucrarile care semanau intre ele, pentru ca era pur si simplu setata sa nu vada adevarul. Nicio secunda n-a pomenit de existenta acelorasi raspunsuri, iar cand mai comenta (evident, pozitiv), vorbea despre ce limbaj frumos are candidatul.
Cred ca ar fi extrem de benefic un schimb intre scoli. Profii de la liceele de elita tind sa se rupa de realitate. Noi, cei din zona de mijloc, cred ca suntem cumva privilegiati. Se intampla sa mai apara si cineva bun, dar stim si care e realitatea. Dar tot mi-ar placea sa predau o luna macar prin liceul ala!
Din pacate, suntem ipocriti. A venit control de la minister. Inainte sa apara, discutia era ostila la adresa vizitatorilor. Cand au aparut, erau toti extrem de atenti sa fie totul bine. Asta m-a facut sa adopt o atitudine tepoasa.
Pana la urma, profa de elita a recunoscut ca nu detine adevarul absolut. La randul meu, am recunoscut ca profii care permit copierea sunt o mare problema a sistemului si ne refuza pur si simplu sensul de a exista cu folos.
duminică, 8 august 2010
libertate????
Totusi, oricata libertate ar vrea cineva, ce are cu restul oamenilor????
Baiatul are probleme la mansarda, clar.
Prefer libertatea interioara, cu pretul ... cu un pret.
Baiatul are probleme la mansarda, clar.
Prefer libertatea interioara, cu pretul ... cu un pret.
sâmbătă, 7 august 2010
acum stiu
Azi, intr-un parculet de copii. O fetita vine la bunicul ei. Ati vazut cum alearga fotbalistii pana la un punct, si apoi schimba directia brusc, luand-o inapoi, dar pastrand aceeasi viteza?
Asa a facut fata. In momentul in care a schimbat directia, i-a spus bunicului: "Am o amica!"
Atat. Si a plecat inapoi.
In secunda aia am inteles unde am gresit.
Tot in parc, o fetita ii da unei "tanti" o crenguta. Baiatul femeii o smulge si o arunca, gelos. Apoi vine si el cu o crenguta si i-o da.
hmmm!
Asa a facut fata. In momentul in care a schimbat directia, i-a spus bunicului: "Am o amica!"
Atat. Si a plecat inapoi.
In secunda aia am inteles unde am gresit.
Tot in parc, o fetita ii da unei "tanti" o crenguta. Baiatul femeii o smulge si o arunca, gelos. Apoi vine si el cu o crenguta si i-o da.
hmmm!
248 km/h
Tot altfel.
Mie mi se pare ca a merge cu viteza e o asumare a libertatii extreme. O traire maxima a conditiei de om, o fortare a limitelor. Unul dintre lucrurile pe care as vrea sa le traiesc, dar mi-e frica (da, mi-e frica si-mi place:D), este sa merg cu motocicleta sau cu orice, dar sa am viteza maxima. Fara protectie, dar sa ating viteza maxima pe care o poate suporta corpul omenesc. Si sunt multe alte lucruri extreme, chiar antisociale, pe care am nevoie sa le fac, dar regulile, regulile...
Cred ca societatea impune limite fara sa-si dea seama ca omul nu le poate respecta la infinit. Nici macar educatia nu te "programeaza" pana la perfectiune. Nu mai vorbim de educatia romaneasca. Era o carte, "Portocala mecanica". Mi s-a parut interesanta.
Avem nevoie de brese in acest sistem al limitelor. De secunde sau de zone in care nimic sa nu mai conteze.
De-aia voiam sa fiu anonima pe blog. Era un fel de cursa nebuneasca printre jaloane pe care nu trebuia sa le ating, ca sa nu afectez pe nimeni, dar de care sa ma pot apropia la o miime de milimetru.
Pentru ca in lumea reala as fi judecata asa cum nu cred ca merit.
Mie mi se pare ca a merge cu viteza e o asumare a libertatii extreme. O traire maxima a conditiei de om, o fortare a limitelor. Unul dintre lucrurile pe care as vrea sa le traiesc, dar mi-e frica (da, mi-e frica si-mi place:D), este sa merg cu motocicleta sau cu orice, dar sa am viteza maxima. Fara protectie, dar sa ating viteza maxima pe care o poate suporta corpul omenesc. Si sunt multe alte lucruri extreme, chiar antisociale, pe care am nevoie sa le fac, dar regulile, regulile...
Cred ca societatea impune limite fara sa-si dea seama ca omul nu le poate respecta la infinit. Nici macar educatia nu te "programeaza" pana la perfectiune. Nu mai vorbim de educatia romaneasca. Era o carte, "Portocala mecanica". Mi s-a parut interesanta.
Avem nevoie de brese in acest sistem al limitelor. De secunde sau de zone in care nimic sa nu mai conteze.
De-aia voiam sa fiu anonima pe blog. Era un fel de cursa nebuneasca printre jaloane pe care nu trebuia sa le ating, ca sa nu afectez pe nimeni, dar de care sa ma pot apropia la o miime de milimetru.
Pentru ca in lumea reala as fi judecata asa cum nu cred ca merit.
vineri, 6 august 2010
reguli
Si stam noi asa, toata planeta, si ne uitam ca in Rusia sunt incendii care se cam apropie de zonele nucleare. Deja sunt, zic ei, particule in aer, care ar putea fi periculoase.
Si ce facem noi?
Stam. Si ne uitam. Da, ne si ingrijoram. Dar nu miscam un deget.
Presupun ca n-am fost rugati. (Nu vorbesc de romani, ci de oameni).
Nu ma pot impaca deloc cu regula asta.
Si ce facem noi?
Stam. Si ne uitam. Da, ne si ingrijoram. Dar nu miscam un deget.
Presupun ca n-am fost rugati. (Nu vorbesc de romani, ci de oameni).
Nu ma pot impaca deloc cu regula asta.
frustrare? ura?
La drept vorbind, o stare asemanatoare cu frustrarea lui basescu, dar altfel totusi, pentru ca n-am fost niciodata politician, ceva asemanator deci, am trait si eu. In timpul unei perioade negre, emotional vorbind, am avut o reactie agresiva fata de cineva. De fata mai erau si altii, si dupa ce persoana agresata a plecat, am fost atent sa vad ce face altcineva, care, de fapt, ma interesa. N-a ramas langa mine. La cateva secunde a iesit, transmitand clar de partea cui era. Mai precis, ca nu era langa mine. Nu aveam dreptate, dar aveam nevoie de ajutor. Nu l-am primit.
Numai ca basescu e totusi intr-o alta situatie. Si raman la parerea initiala: nu e doar frustrat, ne uraste.
Numai ca basescu e totusi intr-o alta situatie. Si raman la parerea initiala: nu e doar frustrat, ne uraste.
joi, 5 august 2010
betisoare sau ceai?
Cu cine vorbea basescu la telefon cand si-a bagat betisorul in ureche invers?
Eu cred ca ii spunea celu(e)i care tocmai ii facuse cadou setul, cat de bune si de interesante sunt betisoarele sterilizate chinezesti, aduse tocmai de la Sanhai!
Hmmmm! Cred ca de-aia s-a dezechilibrat avionul la plecare! Au renuntat, probabil, la jumatate de stoc. Sau la seturile de ceai? Eu zic ca era mai interesant sa bei ceai cu aducatoarea setului decat sa iti cureti urechile! :)). Dar mi-e teama ca habar n-am despre ce vorbesc, n-am experienta in astfel de domenii!:))
Eu cred ca ii spunea celu(e)i care tocmai ii facuse cadou setul, cat de bune si de interesante sunt betisoarele sterilizate chinezesti, aduse tocmai de la Sanhai!
Hmmmm! Cred ca de-aia s-a dezechilibrat avionul la plecare! Au renuntat, probabil, la jumatate de stoc. Sau la seturile de ceai? Eu zic ca era mai interesant sa bei ceai cu aducatoarea setului decat sa iti cureti urechile! :)). Dar mi-e teama ca habar n-am despre ce vorbesc, n-am experienta in astfel de domenii!:))
altfel, despre speranta
Sunt situatii in care sa nu mai speri nimic e singura salvare. Abia atunci iti poti vedea linistit de treaba, traind viata secunda cu secunda, fara planuri si fara asteptari.
Problema e ca speranta asta cica moare ultima. As spune ca e pasarea Phoenix, chiar. Moare, si cand te relaxezi crezand ca gata, ai scapat de chin, te trezesti ca reapare. Stii bine ca n-are nicio baza, stii ca exista impotriva oricaror evidente, dar n-ai ce-i face. Din nou te lupti cu ea, pana cand o ucizi. Si ai din nou o scurta perioada de liniste.
Problema e ca speranta asta cica moare ultima. As spune ca e pasarea Phoenix, chiar. Moare, si cand te relaxezi crezand ca gata, ai scapat de chin, te trezesti ca reapare. Stii bine ca n-are nicio baza, stii ca exista impotriva oricaror evidente, dar n-ai ce-i face. Din nou te lupti cu ea, pana cand o ucizi. Si ai din nou o scurta perioada de liniste.
miercuri, 4 august 2010
inconstienta si rautatea
Cum se face ca toti oamenii vorbesc despre rautatea oamenilor, a celorlalti oameni, excluzand de fiecare data propria persoana?
Ipocrizie? Posibil.
Se prea poate ca rautatea sa fie omniprezenta, ca si ipocrizia. Numai ca ambele sunt, de asemenea, si inconstiente.
Eu nu cred ca exista om pe lumea asta care sa se trezeasca dimineata si sa-si propuna sa faca rau cuiva, asa, fara niciun motiv si fara niciun scop. Raul este determinat fie de un motiv (frustrarea de obicei), fie de un scop (chiar daca e celebrul "sa moara si capra vecinului"). De obicei raul e generat de tendinta spre propria buna-stare. Vreau sa-mi fie bine. Daca pentru asta cel de langa mine sufera, sau moare, n-are decat. Mie mi-e bine. N-am intentionat decat atat: satisfacerea unor nevoi ale mele.
Cand aud ca oamenii sunt rai, chiar si atunci cand se vorbeste la pesoana I plural, ma apuca disperarea si rasul in acelasi timp.
Ipocrizie? Posibil.
Se prea poate ca rautatea sa fie omniprezenta, ca si ipocrizia. Numai ca ambele sunt, de asemenea, si inconstiente.
Eu nu cred ca exista om pe lumea asta care sa se trezeasca dimineata si sa-si propuna sa faca rau cuiva, asa, fara niciun motiv si fara niciun scop. Raul este determinat fie de un motiv (frustrarea de obicei), fie de un scop (chiar daca e celebrul "sa moara si capra vecinului"). De obicei raul e generat de tendinta spre propria buna-stare. Vreau sa-mi fie bine. Daca pentru asta cel de langa mine sufera, sau moare, n-are decat. Mie mi-e bine. N-am intentionat decat atat: satisfacerea unor nevoi ale mele.
Cand aud ca oamenii sunt rai, chiar si atunci cand se vorbeste la pesoana I plural, ma apuca disperarea si rasul in acelasi timp.
azi
Am aflat:
- ca banalul pe care il vrem pentru ca il au si altii ajuta sa intelegi cat de valoros e specialul pe care il ai/aveai doar tu! :D:))
- ca cele mai frumoase figuri de stil au dedesubt realitatea concreta si crancena. Sunt cuvintele smulse de lucruri traite, nu doar imaginate.
- ca banalul pe care il vrem pentru ca il au si altii ajuta sa intelegi cat de valoros e specialul pe care il ai/aveai doar tu! :D:))
- ca cele mai frumoase figuri de stil au dedesubt realitatea concreta si crancena. Sunt cuvintele smulse de lucruri traite, nu doar imaginate.
marți, 3 august 2010
nu inteleg
de ce de doua zile ma trezesc la ora 5 fara sa-mi fie nici rau, nici sete? Caci frig imi e pe la 3, dar atunci adorm repede la loc:))))
despre nevoia de a trai
Am primit un comment care mi-a smuls un raspuns si care mi-a dat in acelasi timp o idee. Sa scriu aici exact ideile cele mai in neregula care imi trec prin cap. E totusi greu de crezut ca, in afara de persoana(ele) care stiu deja cine sunt, o sa ma identifice cineva, si asa imi pot manifesta lasitatea pana la capat!
Am tot felul de idei si de ganduri pe care lumea le-ar condamna deschis, si care au intr-adevar ceva crud si inuman, dar undeva in forul nostru interior, toti cred ca avem.
Azi am comentat cu cineva doua basme si o poezie: "Catelusul schiop". N-o mai citisem de cand avea sor'mea cea mica vreo 4 ani, si plangea de mama focului de fiecare data. (paranteza: cred ca poezia asta ar trebui studiata pur si simplu la liceu. E mai educativa si mai complexa decat ne aducem aminte).
Si pentru ca persoana cu care discutam nu mai era chiar la varsta liceului, si (sper) ca stie sa-si opreasca gandurile la nivel mental, si sa nu le puna in practica, m-am incumetat sa-i spun urmatoarea parere. Anume, ca eu cred ca o viata cu handicap e ... de preferat sa se sfarseasca repede, dar realitatea e ca acesti oameni vor cu disperare sa traiasca. Nu stiu ce-i poate face atat de indragostiti de viata, dupa cum nu intelegeam de ce bunica mea, la 90 de ani, plangea pentru ca va muri. Mi se parea ca a trait o vesnicie si ca in mod normal in atat amar de timp ajungi sa te plictisesti de viata. Acum vad ca e ceva, pe care nu stiu sa-l numesc, dar care functioneaza impotriva vointei tale.
Revenind la parerea mea, persoana careia i-am impartasit-o m-a privit fix timp de cateva secunde, apoi a spus, cumva rabufnind, ca are aceeasi parere.
Inteleg deci ca moralitatea si umanismul social la scara larga e o mare ipocrizie.
Am tot felul de idei si de ganduri pe care lumea le-ar condamna deschis, si care au intr-adevar ceva crud si inuman, dar undeva in forul nostru interior, toti cred ca avem.
Azi am comentat cu cineva doua basme si o poezie: "Catelusul schiop". N-o mai citisem de cand avea sor'mea cea mica vreo 4 ani, si plangea de mama focului de fiecare data. (paranteza: cred ca poezia asta ar trebui studiata pur si simplu la liceu. E mai educativa si mai complexa decat ne aducem aminte).
Si pentru ca persoana cu care discutam nu mai era chiar la varsta liceului, si (sper) ca stie sa-si opreasca gandurile la nivel mental, si sa nu le puna in practica, m-am incumetat sa-i spun urmatoarea parere. Anume, ca eu cred ca o viata cu handicap e ... de preferat sa se sfarseasca repede, dar realitatea e ca acesti oameni vor cu disperare sa traiasca. Nu stiu ce-i poate face atat de indragostiti de viata, dupa cum nu intelegeam de ce bunica mea, la 90 de ani, plangea pentru ca va muri. Mi se parea ca a trait o vesnicie si ca in mod normal in atat amar de timp ajungi sa te plictisesti de viata. Acum vad ca e ceva, pe care nu stiu sa-l numesc, dar care functioneaza impotriva vointei tale.
Revenind la parerea mea, persoana careia i-am impartasit-o m-a privit fix timp de cateva secunde, apoi a spus, cumva rabufnind, ca are aceeasi parere.
Inteleg deci ca moralitatea si umanismul social la scara larga e o mare ipocrizie.
extra + ordinar
Am diverse impresii, si, pentru ca nu stiu care e adevarata, o sa le ignor pe toate. Uneori mi se pare ca sunt intr-un dialog neobisnuit, frumos prin ineditul lui, pe care il prefer in mod clar comunicarii clasice, dar care nu e in totalitate clar. In trecut as fi privit un astfel de semn total deviant si aberant, i-as fi dat interpretari abracadabrante. Azi stiu unde sunt, ce am si la ce sa ma astept.
Daca ma uit la alte dialoguri, care sunt in mod clar clasice, vreau si eu asa, si ma apuca tot felul de ganduri idioate.
Mai precis, vreau si ce e special, dar si banalitatea. Cred ca fiecare are importanta ei.
Daca ma uit la alte dialoguri, care sunt in mod clar clasice, vreau si eu asa, si ma apuca tot felul de ganduri idioate.
Mai precis, vreau si ce e special, dar si banalitatea. Cred ca fiecare are importanta ei.
A face sau a nu face
Sunt momente in care nu stiu ce sa fac, dar am senzatia puternica a trebuintei de a actiona intr-un fel, fie si de a schita un zambet.
De fiecare data insa cred ca gresesc. Si daca fac ceva (pentru ca fac prea mult, sau nu e ceea ce trebuie), si daca nu fac nimic, pentru ca... pentru ca poate trebuia sa fac ceva, iar eu am ignorat adevarul.
Si asa ajung deseori sa nu merg intr-un loc doar ca sa nu se interpreteze prezenta mea acolo, dupa cum, alteori, nu mai tin cont de nicio regula si aproape ca ma autoinvit.
Toti cei care s-au destainuit vreodata in fata mea, s-or fi gandit vreodata ca si eu ar trebui sa fiu ca ei? Ca nevoia mea de a spune, de eliberare, exista si ea? Si ca in acelasi timp sunt paralizata de groaza atunci cand ma vad pusa in situatia de a lasa sa se vada?
Cred ca da, s-au gandit, dar au vazut si cat e de greu ar fi sa ma oblige.
Pentru ca doar obligata m-as putea elibera.
Deocamdata stau si tac.
De fiecare data insa cred ca gresesc. Si daca fac ceva (pentru ca fac prea mult, sau nu e ceea ce trebuie), si daca nu fac nimic, pentru ca... pentru ca poate trebuia sa fac ceva, iar eu am ignorat adevarul.
Si asa ajung deseori sa nu merg intr-un loc doar ca sa nu se interpreteze prezenta mea acolo, dupa cum, alteori, nu mai tin cont de nicio regula si aproape ca ma autoinvit.
Toti cei care s-au destainuit vreodata in fata mea, s-or fi gandit vreodata ca si eu ar trebui sa fiu ca ei? Ca nevoia mea de a spune, de eliberare, exista si ea? Si ca in acelasi timp sunt paralizata de groaza atunci cand ma vad pusa in situatia de a lasa sa se vada?
Cred ca da, s-au gandit, dar au vazut si cat e de greu ar fi sa ma oblige.
Pentru ca doar obligata m-as putea elibera.
Deocamdata stau si tac.
luni, 2 august 2010
Altceva
De fapt, nu stiu cum sa spun ce am de spus. Stiu insa ca e altceva decat tot ce-au scris, au cantat, au sculptat, au pictat sau au gandit altii.
concluzie
Din ce in ce imi e mai clar ca meseria mi-a adus o gramada de neajunsuri.
Dar e prea tarziu sa o schimb. Mentalul meu va ramane acelasi.
Va trebui sa accept ca atata pot.
Sper sa mai existe alte vieti, poate atunci o sa fiu mai atenta cu ce vreau de la viata.
Dar e prea tarziu sa o schimb. Mentalul meu va ramane acelasi.
Va trebui sa accept ca atata pot.
Sper sa mai existe alte vieti, poate atunci o sa fiu mai atenta cu ce vreau de la viata.
filosofia minciunii
Buaaaaai, ce pui de filosofi sunt astia de la pdl, oameni de afaceri si oameni politici care au facut ce era de facut in campania electorala prezidentiala!
E una pe Realitatea care spune ca omisiunea e mai grava decat minciuna completa!
In replica, Mircea Diaconu spune ca guvernantii ne conduc asa pentru ca nu ne iubesc.
Eu as spune, bazandu-ma pe o observatie atenta si permanenta, si mai mult: ei ne urasc. Nimeni nu ma va putea convinge ca nu e asa.
E una pe Realitatea care spune ca omisiunea e mai grava decat minciuna completa!
In replica, Mircea Diaconu spune ca guvernantii ne conduc asa pentru ca nu ne iubesc.
Eu as spune, bazandu-ma pe o observatie atenta si permanenta, si mai mult: ei ne urasc. Nimeni nu ma va putea convinge ca nu e asa.
relaxare
Prima zi relaxanta din vacanta asta. Cu de toate, desi fara niciun plan. Am fost un fel de Gavrilescu, si dupa al doilea tramvai (pardon, maxi-taxi) pierdut, m-am oprit ca sa nu ajung in gradina tigancilor!:)) Pana la urma am fost unicul calator al unui mijloc de transport vestit ca fiind foarte aglomerat.
Am avut si neprevazut, telefoane care m-au trezit si m-au luat pe sus in Carol. Si momente cand ma feream sa nu fiu vazuta, dar si momente in care vedeam eu, ca un detectiv adevarat.:P
Liniste, adica sunet de rau, soare si umbra, lipsa de ganduri. Arsh!!!
Mai vreau.
Am avut si neprevazut, telefoane care m-au trezit si m-au luat pe sus in Carol. Si momente cand ma feream sa nu fiu vazuta, dar si momente in care vedeam eu, ca un detectiv adevarat.:P
Liniste, adica sunet de rau, soare si umbra, lipsa de ganduri. Arsh!!!
Mai vreau.
duminică, 1 august 2010
extreme
Azi la coafor am aflat de la o doamna de 60 de ani ca Universitatea Craiova vrea sa se retraga din campionat, iar de la un baiat de 25 de ani am aflat barfe din show bizz.
Era o vreme cand eram obsedata de rosu. Apoi o alta vreme cand ma lipeam pur si simplu de galben (abia ieri am aruncat umbrela din perioada aia). Acum mi se duc picioarele singure spre portocaliu.
Sa fie semn de echilibru?
Chiar am vrut sa ies la soare. N-a mai vrut nimeni. Si cand m-am trezit tuna. M-am razgandit, dar tot am nevoie de caldura. Poate maine.
Sunt in conflict cu profa din mine.
Ea are totul, mie nu mi-a ramas nimic.
Era o vreme cand eram obsedata de rosu. Apoi o alta vreme cand ma lipeam pur si simplu de galben (abia ieri am aruncat umbrela din perioada aia). Acum mi se duc picioarele singure spre portocaliu.
Sa fie semn de echilibru?
Chiar am vrut sa ies la soare. N-a mai vrut nimeni. Si cand m-am trezit tuna. M-am razgandit, dar tot am nevoie de caldura. Poate maine.
Sunt in conflict cu profa din mine.
Ea are totul, mie nu mi-a ramas nimic.
sâmbătă, 31 iulie 2010
amintiri traite
Uneori amintirile vin peste mine fara ca eu sa le chem. Ma invadeaza si ma iau prin surprindere, si nu ma pot apara.
Cand amintirile se refera la momente frumoase, totul e estompat. Imi aduc aminte ca m-am bucurat, ca m-am simtit extraordinar, dar starea de bine mi-o amintesc cu mintea. Adica DOAR mi-o amintesc. Nu retraiesc nimic, nu mai am emotiile acelea puternice, ci doar rememorez o stare de bine care nu ma mai influenteaza azi in niciun fel.
Amintirile care tin de neimpliniri, de taceri, de gesturi nefacute, de pierderi, de priviri, momentele care m-au facut candva sa ma prabusesc (si care, trebuie sa recunosc, au avut un impact emotional mult mai puternic), aceste momente nu imi vin pur si simplu in memorie. Prabusirea sufleteasca e la fel ca atunci. Remuscarile, la fel de puternice. Intrebarile, zbuciumul, tremurul, ura uneori, durerea, toate sunt la fel de intense. De fiecare data retraiesc tradarile, ale mele dar si ale altora, durerea de a nu putea spune, durerea de a vedea, durerea de a sti, la fel de intens ca atunci cand s-au petrecut.
Mi-e frig.
Maine vreau la soare.
Cand amintirile se refera la momente frumoase, totul e estompat. Imi aduc aminte ca m-am bucurat, ca m-am simtit extraordinar, dar starea de bine mi-o amintesc cu mintea. Adica DOAR mi-o amintesc. Nu retraiesc nimic, nu mai am emotiile acelea puternice, ci doar rememorez o stare de bine care nu ma mai influenteaza azi in niciun fel.
Amintirile care tin de neimpliniri, de taceri, de gesturi nefacute, de pierderi, de priviri, momentele care m-au facut candva sa ma prabusesc (si care, trebuie sa recunosc, au avut un impact emotional mult mai puternic), aceste momente nu imi vin pur si simplu in memorie. Prabusirea sufleteasca e la fel ca atunci. Remuscarile, la fel de puternice. Intrebarile, zbuciumul, tremurul, ura uneori, durerea, toate sunt la fel de intense. De fiecare data retraiesc tradarile, ale mele dar si ale altora, durerea de a nu putea spune, durerea de a vedea, durerea de a sti, la fel de intens ca atunci cand s-au petrecut.
Mi-e frig.
Maine vreau la soare.
saru'mana? Sarut mana!
In fata magazinului Unirea, surprind secunda intalnirii dintre un barbat si o femeie. E clar ca nu e o intalnire romantica, cei doi par mai degraba genul gospodar-afacerist. El ii saruta mana. Nu ma pot abtine sa ma gandesc ca poate miroase a zer, sau a peste.
Alt barbat, alta femeie. El ii saruta mana, si gestul lui e la fel de nepotrivit, pentru ca e erotico-libidinos. Asta pentru ca sunt pe strada. In rest, nu ma intereseaza.
Nu la fel se vad lucrurile atunci cand din ceremonia sarutului mainii lipseste tocmai ceremonialul. Atunci cand vine firesc, gestul e insotit de alte gesturi, care pun in evidenta apropierea reciproca a celor doi. Insa, in cele doua situatii surprinse de mine, sarutul mainii e doar un gest fara semnificatie. Nici macar respect nu transmite. (Desi presupun ca in primul caz asta intentiona, iar in al doilea caz respectul era exclus.)
Vechiul cod al bunelor maniere prevedea sarutul mainii la romani ca dovada a consideratiei barbatului fata de femeie. Stiu ca se atragea atentia ca in alte tari nu e cunoscut si nici apreciat acest obicei.
Nu stiu cum e codul de azi, nu ma intereseaza. Dar e extrem de nepotrivit, atata timp cat e fals.
Alt barbat, alta femeie. El ii saruta mana, si gestul lui e la fel de nepotrivit, pentru ca e erotico-libidinos. Asta pentru ca sunt pe strada. In rest, nu ma intereseaza.
Nu la fel se vad lucrurile atunci cand din ceremonia sarutului mainii lipseste tocmai ceremonialul. Atunci cand vine firesc, gestul e insotit de alte gesturi, care pun in evidenta apropierea reciproca a celor doi. Insa, in cele doua situatii surprinse de mine, sarutul mainii e doar un gest fara semnificatie. Nici macar respect nu transmite. (Desi presupun ca in primul caz asta intentiona, iar in al doilea caz respectul era exclus.)
Vechiul cod al bunelor maniere prevedea sarutul mainii la romani ca dovada a consideratiei barbatului fata de femeie. Stiu ca se atragea atentia ca in alte tari nu e cunoscut si nici apreciat acest obicei.
Nu stiu cum e codul de azi, nu ma intereseaza. Dar e extrem de nepotrivit, atata timp cat e fals.
amestecate
Ce dumnezeu i-a apucat pe astia de fac distinctia intre "experienta" si "expertiza"??? Si cica expertiza e ceea ce eu numeam experienta intr-un anumit domeniu!
Ca sa nu uit: am ceva de spus despre sarutarea mainii in strada si despre cum amintirile pot fi retraite cu acelasi impact si cu acelasi efect devastator. Bineinteles, mental.
Dar mi-e somn.
Ca sa nu uit: am ceva de spus despre sarutarea mainii in strada si despre cum amintirile pot fi retraite cu acelasi impact si cu acelasi efect devastator. Bineinteles, mental.
Dar mi-e somn.
vineri, 30 iulie 2010
joi, 29 iulie 2010
de unde rezulta ca meseria nu se bazeaza neaparat pe talent, dar talentul tot nu dispare
"Daca ne-ati vedea cum facem cand bem un pic mai mult...!" zice unul dintre nenea mesterii care maine o sa-si termine treaba si o sa plece acasa.
Tin sa mentionez ca din prima zi acest mester a observat teancul de carti de pe biblioteca mea si m-a intrebat ce e cu ele.( Destul de multi insi care teoretic ar trebui sa aiba legatura cu cartile nici nu le-au vazut.) I-am spus povestea lor si a tinut neaparat sa-i dau una (deci e cu o carte mai putin:D). A deschis-o chiar atunci si a inceput sa citeasca. Era clar foarte interesat. Celalalt radea. L-a luat la misto, i-a smuls cartea din mana. A primit o semiinjuratura si si-a luat cartea inapoi. A spus ca o va citi cand va avea timp, si ca ii plac astfel de lecturi.
Azi isi continua destainuirea. "Eu, zice, cand beau, fac poezii. Asta (si arata spre colegul lui mester) spune glume de tot felul, iar X (prietenul lor), se apuca sa latre.
Separat, prietenul celor doi imi povestise drama pe care a trait-o la implinirea unei varste semirotunde, pe care el o considera limita tineretii (mai am ceva timp pana atunci, yes!:P)
Oamenii astia sunt instalatori, zugravi, lacatusi, dar dincolo de toate astea sunt oameni de isprava. Si mi se pare senzational ca nu si-au abandonat sensibilitatea. Sunt barbati, dar nu le e rusine ca in interiorul lor tremura, ca au emotii, ba chiar mai mult, vorbesc fara retinere despre asta. Sunt oameni. Au tristeti si le manifesta, au bucuria de a trai si nu si-o reprima doar pentru ca au o varsta, ori pentru ca au o familie.
As vrea sa fiu ca ei.
Tin sa mentionez ca din prima zi acest mester a observat teancul de carti de pe biblioteca mea si m-a intrebat ce e cu ele.( Destul de multi insi care teoretic ar trebui sa aiba legatura cu cartile nici nu le-au vazut.) I-am spus povestea lor si a tinut neaparat sa-i dau una (deci e cu o carte mai putin:D). A deschis-o chiar atunci si a inceput sa citeasca. Era clar foarte interesat. Celalalt radea. L-a luat la misto, i-a smuls cartea din mana. A primit o semiinjuratura si si-a luat cartea inapoi. A spus ca o va citi cand va avea timp, si ca ii plac astfel de lecturi.
Azi isi continua destainuirea. "Eu, zice, cand beau, fac poezii. Asta (si arata spre colegul lui mester) spune glume de tot felul, iar X (prietenul lor), se apuca sa latre.
Separat, prietenul celor doi imi povestise drama pe care a trait-o la implinirea unei varste semirotunde, pe care el o considera limita tineretii (mai am ceva timp pana atunci, yes!:P)
Oamenii astia sunt instalatori, zugravi, lacatusi, dar dincolo de toate astea sunt oameni de isprava. Si mi se pare senzational ca nu si-au abandonat sensibilitatea. Sunt barbati, dar nu le e rusine ca in interiorul lor tremura, ca au emotii, ba chiar mai mult, vorbesc fara retinere despre asta. Sunt oameni. Au tristeti si le manifesta, au bucuria de a trai si nu si-o reprima doar pentru ca au o varsta, ori pentru ca au o familie.
As vrea sa fiu ca ei.
A trai - neasteptat
Ce-ar putea fi mai frumos decat sa ti se intample lucruri neasteptate? Sau sa te lasi convins in 5 minute sa pleci intr-o calatorie? Sa nu stii ce vei face peste o jumatate de ora, dar sa ai senzatia ca orice ai face, nu are cum sa te intristeze? Sa pleci in papuci pana la magazin si sa ajungi asa la munte? Sa crezi ca vei dormi toata ziua, dar seara, sau cine stie, peste cateva zile, sa te intorci frant de oboseala dar plin de amintiri?
Ce poate fi mai frumos decat sa traiesti?
Ce poate fi mai frumos decat sa traiesti?
miercuri, 28 iulie 2010
pesimisto-optimistul
Exista oameni care isi dau seama ca nu functioneaza cum ar trebui si incearca sa-si gaseasca un drum cat de cat echilibrat urmand modele. Inclusiv texte care sa le spuna cum ar trebui sa gandeasca si ce-ar trebui sa faca in diverse situatii. Textele motivationale.
Eu nu cred ca astfel de texte au vreo influenta. Daca esti solar, optimist, oricat de multe zile negre vei avea, pana la urma felul tau de a fi va invinge. Dimpotriva, daca te-ai nascut negativist, pana si starea de fericire va fi umbrita de melancolie, de ceva nelamurit si care nu poate fi clar identificat ori numit exact.
Astea sunt cazurile simple. Esti optimist sau pesimist, si asta iti va regla fiecare eveniment din viata, ba chiar si perioadele de inactivitate.
Ce ne facem insa atunci cand ceva din interior se opune de fiecare data emotiilor pe care le avem? Suntem fericiti? Ar trebui, daca n-ar exista urma aceea de indoiala, tristetea care nu vrea sa plece, impresia ca maine va fi rau. Suntem nefericiti? De undeva din fiinta noastra vine, fara sa o putem impiedica in vreun fel, dorinta de a trai si de a ne bucura de orice. Ca e o forma de revolta impotriva urateniei din lume si din viata sau ca e pur si simplu ceva incontrolabil si care face parte din noi, alternanta asta intre optimism si pesimism care sunt un fel de "Gica contra" a trairilor obiective ale vietii ma enerveaza la culme. Nu sunt deloc un factor de echilibru, sau cel putin mie nu mi se pare.
Eu nu cred ca astfel de texte au vreo influenta. Daca esti solar, optimist, oricat de multe zile negre vei avea, pana la urma felul tau de a fi va invinge. Dimpotriva, daca te-ai nascut negativist, pana si starea de fericire va fi umbrita de melancolie, de ceva nelamurit si care nu poate fi clar identificat ori numit exact.
Astea sunt cazurile simple. Esti optimist sau pesimist, si asta iti va regla fiecare eveniment din viata, ba chiar si perioadele de inactivitate.
Ce ne facem insa atunci cand ceva din interior se opune de fiecare data emotiilor pe care le avem? Suntem fericiti? Ar trebui, daca n-ar exista urma aceea de indoiala, tristetea care nu vrea sa plece, impresia ca maine va fi rau. Suntem nefericiti? De undeva din fiinta noastra vine, fara sa o putem impiedica in vreun fel, dorinta de a trai si de a ne bucura de orice. Ca e o forma de revolta impotriva urateniei din lume si din viata sau ca e pur si simplu ceva incontrolabil si care face parte din noi, alternanta asta intre optimism si pesimism care sunt un fel de "Gica contra" a trairilor obiective ale vietii ma enerveaza la culme. Nu sunt deloc un factor de echilibru, sau cel putin mie nu mi se pare.
Adevarul anonim
Mie imi place sa fiu anonima. Nu numai pe net, ci in general. Important nu e sa fii celebru, ci sa existi pentru persoanele importante. Daca esti anonim pentru ceilalti, e chiar o usurare.
Mi-as dori sa nu ma bage nimeni in seama, cu exceptia catorva persoane. Lumea mea s-ar putea constitui din ... n-am sa spun nici macar numarul persoanelor care mi-ar fi de ajuns!
Daca cineva are o reactie anonima decenta, pe net, de exemplu, nu mi se pare un lucru rau. Oricum cred ca un meserias in domeniu poate sa descopere cine e. Anonimatul e in spatiul virtual pretextul pe care il constituie bautura in viata reala: "Eram beat, nu stiam ce zic!" De fapt, tocmai atunci spui adevarul.
P.S. Stiu ca nu sunt anonima pe blog:D, dar mi-as dori!
Mi-as dori sa nu ma bage nimeni in seama, cu exceptia catorva persoane. Lumea mea s-ar putea constitui din ... n-am sa spun nici macar numarul persoanelor care mi-ar fi de ajuns!
Daca cineva are o reactie anonima decenta, pe net, de exemplu, nu mi se pare un lucru rau. Oricum cred ca un meserias in domeniu poate sa descopere cine e. Anonimatul e in spatiul virtual pretextul pe care il constituie bautura in viata reala: "Eram beat, nu stiam ce zic!" De fapt, tocmai atunci spui adevarul.
P.S. Stiu ca nu sunt anonima pe blog:D, dar mi-as dori!
marți, 27 iulie 2010
neseriosii
Am marele defect sa cred ca oamenii sunt de cuvant. Ca atunci cand ii rog ceva, si spun ca vor incerca sa rezolve, chiar vor incerca. Ca atunci cand ma bazez pe ei chiar am pe cine sa ma bazez.
Cred ca aleg eu sa ma bazez pe oamenii nepotriviti.
Sau poate am asteptari prea mari? Si din cauza asta sunt exagerat de severa? Pentru ca, dupa ce un om nu a facut ceea ce a promis ca va face, nu spune nici ca a incercat si ca nu i-a reusit, nici ca n-are chef sa ma ajute, nu spune nimic, dupa chestia asta eu nu mai am niciun chef sa-i cer vreodata ceva. Consider ca am fost exagerat de insistenta si nepotrivita in relatia cu celalalt si inchei colaborarea.
Sunt un om prea serios pentru relaxarea celor de langa mine. Si cel mai grav e ca devin si eu relaxata in relatie cu altii, cu care ar trebui sa fiu serioasa.
Asta ma supara cel mai tare. Ca sunt neserioasa ca refulare pentru ca altii au fost neseriosi cu mine.
Cred ca aleg eu sa ma bazez pe oamenii nepotriviti.
Sau poate am asteptari prea mari? Si din cauza asta sunt exagerat de severa? Pentru ca, dupa ce un om nu a facut ceea ce a promis ca va face, nu spune nici ca a incercat si ca nu i-a reusit, nici ca n-are chef sa ma ajute, nu spune nimic, dupa chestia asta eu nu mai am niciun chef sa-i cer vreodata ceva. Consider ca am fost exagerat de insistenta si nepotrivita in relatia cu celalalt si inchei colaborarea.
Sunt un om prea serios pentru relaxarea celor de langa mine. Si cel mai grav e ca devin si eu relaxata in relatie cu altii, cu care ar trebui sa fiu serioasa.
Asta ma supara cel mai tare. Ca sunt neserioasa ca refulare pentru ca altii au fost neseriosi cu mine.
luni, 26 iulie 2010
mda
Am ramas cu nepotul meu, de aproape 3 ani, singuri acasa. La el.
Primele 5 minute m-a urat. L-am lasat in pace, cunoscand regula ca omul indurerat nu trebuie sacait, daca nu esti persoana capabila sa-i alini suferinta (si de obicei nu e decat o singura persoana care poate face asta) nu faci decat sa strici lucrurile si mai rau.
Insa regula asta nu cred ca trebuie sa se respecte o perioada lunga. Dupa 5 minute l-am luat de pe jos. Mi-a spus printre lacrimi ca nu o vrea pe mama, nici pe tata, ci vrea "Pa".
L-am pacalit de nu s-a vazut. In urmatoarele 5 minute eram cei mai buni prieteni. Abia am putut sa plec acasa.
Primele 5 minute m-a urat. L-am lasat in pace, cunoscand regula ca omul indurerat nu trebuie sacait, daca nu esti persoana capabila sa-i alini suferinta (si de obicei nu e decat o singura persoana care poate face asta) nu faci decat sa strici lucrurile si mai rau.
Insa regula asta nu cred ca trebuie sa se respecte o perioada lunga. Dupa 5 minute l-am luat de pe jos. Mi-a spus printre lacrimi ca nu o vrea pe mama, nici pe tata, ci vrea "Pa".
L-am pacalit de nu s-a vazut. In urmatoarele 5 minute eram cei mai buni prieteni. Abia am putut sa plec acasa.
lecturi urbane
Pendulez intre doua stari nelamurite, dar contradictorii.
Proiectul "Lecturi urbane", in sine, e interesant.
Doar ca e o expunere voluntara si intentionata a unei preocupari care pentru mine e un act intim.
Cand citeam (pentru ca am trecut la o alta etapa a vietii mele:D), totul in jurul meu disparea. Ramaneam eu si lumea aceea care era perfecta pentru ca era asa cum mi-o imaginam eu. (da, iar eu... iar egoista)
Nu mai vedeam, nu mai auzeam, timpul disparea, deseori nu mai conta nici lipsa luminii. Citeam pana cand era imposibil sa mai ghicesc literele, pentru ca in amurg asta se intampla. Nu mai citeam, ci ghiceam. (poate de acolo mi se trage faptul ca vad foarte bine la distanta, si unde nu vad ghicesc!)
Nimeni nu avea acces la mine cat timp citeam. Daca eram nevoita sa ma opresc, ruptura era violenta si dureroasa in interiorul meu. Trebuia sa ma rup ca sa ma intorc intre oameni, fiindca oamenii nu aveau ce cauta in lumea aceea misterioasa si care era doar a mea. Nu indrazneam s-o impart cu altii, mi-era teama ca n-am sa fiu inteleasa.
Nici acum nu indraznesc sa dezvalui tot.
Pentru ca face parte din acea latura rezervata doar privilegiatilor.
A citi pe strada, sau in metrou, o carte, mi se pare un act fals. Nu poti sa si citesti si sa fii si atent ce statie urmeaza.
Pur si simplu nu se poate.
Proiectul "Lecturi urbane", in sine, e interesant.
Doar ca e o expunere voluntara si intentionata a unei preocupari care pentru mine e un act intim.
Cand citeam (pentru ca am trecut la o alta etapa a vietii mele:D), totul in jurul meu disparea. Ramaneam eu si lumea aceea care era perfecta pentru ca era asa cum mi-o imaginam eu. (da, iar eu... iar egoista)
Nu mai vedeam, nu mai auzeam, timpul disparea, deseori nu mai conta nici lipsa luminii. Citeam pana cand era imposibil sa mai ghicesc literele, pentru ca in amurg asta se intampla. Nu mai citeam, ci ghiceam. (poate de acolo mi se trage faptul ca vad foarte bine la distanta, si unde nu vad ghicesc!)
Nimeni nu avea acces la mine cat timp citeam. Daca eram nevoita sa ma opresc, ruptura era violenta si dureroasa in interiorul meu. Trebuia sa ma rup ca sa ma intorc intre oameni, fiindca oamenii nu aveau ce cauta in lumea aceea misterioasa si care era doar a mea. Nu indrazneam s-o impart cu altii, mi-era teama ca n-am sa fiu inteleasa.
Nici acum nu indraznesc sa dezvalui tot.
Pentru ca face parte din acea latura rezervata doar privilegiatilor.
A citi pe strada, sau in metrou, o carte, mi se pare un act fals. Nu poti sa si citesti si sa fii si atent ce statie urmeaza.
Pur si simplu nu se poate.
duminică, 25 iulie 2010
stres
Au venit mesterii, calfele si zidarii! :p
Ma surprind ca sunt stresata, dar nu de faptul ca la mine in casa sunt niste oameni si nu stiu ce sa fac, nu pentru ca e zgomot de ciocane, si ca va fi si flex, si cine mai stie ce.
Eu sunt stresata de faptul ca e aprinsa lumina in hol si la baie!!!
Sa mai zica cineva ca nu sunt eco!:)))
Ma surprind ca sunt stresata, dar nu de faptul ca la mine in casa sunt niste oameni si nu stiu ce sa fac, nu pentru ca e zgomot de ciocane, si ca va fi si flex, si cine mai stie ce.
Eu sunt stresata de faptul ca e aprinsa lumina in hol si la baie!!!
Sa mai zica cineva ca nu sunt eco!:)))
reflexe
Dupa atatia ani in care mainile mele stiau exact ce trebuie sa faca in situatii relaxate sau dimpotriva, in situatii dificile, dintr-o data s-au vazut concediate. N-au protestat, aveau ceva timp de cand isi desfasurau activitatea:)), si in plus se rusinau uneori cu unghiile lor ingalbenite.
Numai ca sunt momente in care mainile mele simt nevoia extrema de a se intinde si a apuca pachetul de tigari (dreapta) si bricheta (stanga). Cand citesc si cand trebuie sa tac, cu gura si cu ochii.
Numai ca sunt momente in care mainile mele simt nevoia extrema de a se intinde si a apuca pachetul de tigari (dreapta) si bricheta (stanga). Cand citesc si cand trebuie sa tac, cu gura si cu ochii.
despre neajunsuri ale meseriei de profesor
Ca profesoara, cred ca imi fac treaba destul de bine atunci cand reusesc sa-i fac pe elevi sa retina, ori, mai mult, sa interiorizeze informatii atat de bine incat sa nici nu mai stie de unde le-au aflat.
Ca om, si ca om egoist, e dureros sa nu ti se recunoasca o idee, sau ca ceva din tine a trecut la ei.
Omul din mine are o problema cu meseria de profesor.
(pentru cine astepta sa ma plang de salarii, de cat de rai sunt copiii si alte chestii, inca nu! Deocamdata "am decis", vorba lui Boc, sa iau tot ce am dreptul sa iau. Nu exista autoevaluare si nici nu mai exista institutia autoaprecierii si a concluziei ca nu te ridici la o anumita valoare. Se poate? Atunci, sa luam!)
Ca om, si ca om egoist, e dureros sa nu ti se recunoasca o idee, sau ca ceva din tine a trecut la ei.
Omul din mine are o problema cu meseria de profesor.
(pentru cine astepta sa ma plang de salarii, de cat de rai sunt copiii si alte chestii, inca nu! Deocamdata "am decis", vorba lui Boc, sa iau tot ce am dreptul sa iau. Nu exista autoevaluare si nici nu mai exista institutia autoaprecierii si a concluziei ca nu te ridici la o anumita valoare. Se poate? Atunci, sa luam!)
sâmbătă, 24 iulie 2010
de la cuvinte la politica
Ar trebui sa pledez pentru cuvinte, cu asta ma ocup, asta mi-e meseria si intotdeauna mi-au placut. Candva, printr-a saptea parca, am spus ca vreau sa ma fac cititor. Cuvintele mi s-au parut, si mie, totul, ca si lui Octavian Paler.( "
Pentru mine cuvantul are valoare deasupra tacerii. Tacerea e neparticipare, pe cand cuvantul e avantare in necunoscut. Tacerea e nimic, cuvantul e totul.")
Am cunoscut insa, mult mai tarziu, tacerea. Si pe cea enervanta, si pe cea jignitoare, si pe cea care provoaca, ori aproba, si pe cea complice, si cred ca o stiu si pe cea totala: e cea care nu are nevoie de cuvinte. Nici de gesturi. E pur si simplu starea de bine de langa cineva. Am cunoscut insa si tacerea apasatoare, care vine din faptul ca nu mai e nimic de spus si din nepotrivire.
In acest ultim caz, cuvintele vin sa salveze situatia. Adica umplu in mod fals un gol care ramane totusi acolo, oricat ne-am minti. Ar fi bine ca, la primul semn ca tacerea nu mai da stari de implinire, sa ne luam pur si simplu ramas bun si sa plecam.
In sfarsit, cuvintele prea multe pot sa ascunda, cred, lipsa de interes. Sau un anume interes. E important de stiut care.
In lumea reala, cuvintele fara fapte nu inseamna nimic. Sa te pricepi doar la cuvinte poate sa duca la situatii in care se afla acum smecherii de la guvernare.
Poate ar trebui sa ne gandim ce criterii aplicam atunci cand votam.
Am cunoscut insa, mult mai tarziu, tacerea. Si pe cea enervanta, si pe cea jignitoare, si pe cea care provoaca, ori aproba, si pe cea complice, si cred ca o stiu si pe cea totala: e cea care nu are nevoie de cuvinte. Nici de gesturi. E pur si simplu starea de bine de langa cineva. Am cunoscut insa si tacerea apasatoare, care vine din faptul ca nu mai e nimic de spus si din nepotrivire.
In acest ultim caz, cuvintele vin sa salveze situatia. Adica umplu in mod fals un gol care ramane totusi acolo, oricat ne-am minti. Ar fi bine ca, la primul semn ca tacerea nu mai da stari de implinire, sa ne luam pur si simplu ramas bun si sa plecam.
In sfarsit, cuvintele prea multe pot sa ascunda, cred, lipsa de interes. Sau un anume interes. E important de stiut care.
In lumea reala, cuvintele fara fapte nu inseamna nimic. Sa te pricepi doar la cuvinte poate sa duca la situatii in care se afla acum smecherii de la guvernare.
Poate ar trebui sa ne gandim ce criterii aplicam atunci cand votam.
de rau, despre perpetua indragostire
Nu mi se pare bine ca cineva sa se indragosteasca rapid de fiecare individ/a aparent disponibil/a care ii apare in cale. Poate ca e o vulnerabilitate care se numeste nevoie de iubire, dar sunt unele cazuri in care el/ea se indragosteste de mai multe ori pe an, cand intalneste pe cineva mai interesant. Ma intreb ce se intampla cu iubirea pentru omul pe care il considerase pana atunci "cel mai".
Stiu cel putin un caz, de-aia m-am apucat sa scriu despre asta. As vrea sa-i inteleg pe oamenii astia. Si ii incadrez intr-o categorie separata pentru ca, de patru ani de cand stiu persoana asta (si de mai multi de cand cunosc altele), constat ca fenomenul se repeta. Uneori nu conteaza deloc ca noul aparut, obiectul proaspetei iubiri, nu se potriveste deloc cu vesnicul indragostit. E nou. Ar putea sa fie si ok. Sa verific daca intr-adevar e? Sa verific, sa incerc macar sa vad daca el/ea are macar o urma de interes pentru mine? Neeeeeeeee! La ce bun? Ei se indragostesc si gata.
M-am simtit prost din cauza asta, pentru ca am avut senzatia ca sunt folosita pe post de "prezervativ sentimental" care sa protejeze pe cineva de un astfel de candidat permanent la dragoste.
Sincer. Eu as fi jignita profund daca as avea nenorocul sa tin (chiar si doar sa tin) la un om care traieste doar ca sa vada ce noutati mai apar. Ar insemna ca sunt cantitate neglijabila. Am nevoie sa ma feresc de astfel de oameni nestatornici.
Si as avea ceva de spus si la adresa celor care n-au curaj sa spuna clar ca nu sunt interesati si se complac in a-l tot lasa sa spere pe bietul indragostit de meserie, dar care niciodata nu va sti ce e dragostea.
Stiu cel putin un caz, de-aia m-am apucat sa scriu despre asta. As vrea sa-i inteleg pe oamenii astia. Si ii incadrez intr-o categorie separata pentru ca, de patru ani de cand stiu persoana asta (si de mai multi de cand cunosc altele), constat ca fenomenul se repeta. Uneori nu conteaza deloc ca noul aparut, obiectul proaspetei iubiri, nu se potriveste deloc cu vesnicul indragostit. E nou. Ar putea sa fie si ok. Sa verific daca intr-adevar e? Sa verific, sa incerc macar sa vad daca el/ea are macar o urma de interes pentru mine? Neeeeeeeee! La ce bun? Ei se indragostesc si gata.
M-am simtit prost din cauza asta, pentru ca am avut senzatia ca sunt folosita pe post de "prezervativ sentimental" care sa protejeze pe cineva de un astfel de candidat permanent la dragoste.
Sincer. Eu as fi jignita profund daca as avea nenorocul sa tin (chiar si doar sa tin) la un om care traieste doar ca sa vada ce noutati mai apar. Ar insemna ca sunt cantitate neglijabila. Am nevoie sa ma feresc de astfel de oameni nestatornici.
Si as avea ceva de spus si la adresa celor care n-au curaj sa spuna clar ca nu sunt interesati si se complac in a-l tot lasa sa spere pe bietul indragostit de meserie, dar care niciodata nu va sti ce e dragostea.
vineri, 23 iulie 2010
egoismul geloziei
Pana de curand habar n-aveam ca sunt geloasa. Acum stiu. Sunt. Chiar foarte. Din fericire, reactia mea nu e una clasica. Doar plec. Uneori imediat, alteori cu greu, dar asta se intampla pana la urma.
Mi s-a intamplat sa fiu si obiectul geloziei altcuiva (exista doua tipuri de astfel de gelozii: cineva e gelos pentru ca te iubeste pe tine, sau e gelos pentru ca iubeste pe cel care te iubeste pe tine). Sentimentul a fost diferit, si in mod clar m-am simtit mai bine cand am fost obiectul geloziei cuiva, chiar daca asta insemna sa nu ma sufere, decat atunci cand am fost eu geloasa. Urat sentiment!
De fapt, sunt eu egoista.
Mi s-a intamplat sa fiu si obiectul geloziei altcuiva (exista doua tipuri de astfel de gelozii: cineva e gelos pentru ca te iubeste pe tine, sau e gelos pentru ca iubeste pe cel care te iubeste pe tine). Sentimentul a fost diferit, si in mod clar m-am simtit mai bine cand am fost obiectul geloziei cuiva, chiar daca asta insemna sa nu ma sufere, decat atunci cand am fost eu geloasa. Urat sentiment!
De fapt, sunt eu egoista.
reguli de comportament, reguli de supravietuire
De mult nu mai e posibil sa respecte cineva toate legile si regulile, chiar daca ar vrea. In primul rand, nu cred ca exista fiinta umana care sa cunoasca toate regulile vietii si ale societatii, fie ele scrise sau nu. Dar chiar si daca le-ar sti, tot ar fi imposibil sa le respecte.
Dis-de-dimineata, adica pe la 9,30, m-am infiintat la universitate sa vad si eu rezultatul examenului la care am participat zilele trecute. La usa, 3 (trei) bodyguarzi. E admitere, zice unu', nu avem voie sa va lasam sa intrati. Veniti la 12.
Oricum plecasem de acasa pe furis, sperand ca mesterii, calfele si zidarii sa vina mai tarziu, sau sa ma anunte macar daca vin. [Apropo, n-au venit deloc! :))] Ce sa mai vin la 12, cand fugisem de acasa???
In mod normal, regula spune sa accepti evidenta, sa te intorci acasa si sa vii cuminte cand ti s-a spus. Nici nu m-am gandit la asta. I-am rugat sa ma lase sa intru, pentru ca panoul cu lista care ma astepta era fix la 5 pasi concreti. Nici gand. M-am certat cu ei. Neee! Am plecat sperand sa gasesc o bresa prin curtea interioara sau prin facultatile alturate. Tot nu. Am scris numele care ma interesau pe o hartie si l-am rugat pe unul dintre ei sa mearga si sa scrie el notele. Se intoarce, fara note, pentru ca sefa de tura, care statea lipita de panou, nu-l lasa sa se uite.
Cineva aflat aproape in aceeasi situatie cu a mea incepe sa vocifereze. Pana la urma, bodyguardul ii propune sa mearga insotita la secretaria, ca sa vada ca acolo nu e nimeni. Imi convine, pentru ca intru si eu.
Cinci pasi si un minut.
La ce a fost buna atata vigilenta?
Si atatea reguli?
La intoarcere urca in autobuz o babuta care imi spune confidential si triumfator ca a asteptat o gramada 381, dar merita. Are aer conditionat! Ma prefac ca n-o aud.
Dis-de-dimineata, adica pe la 9,30, m-am infiintat la universitate sa vad si eu rezultatul examenului la care am participat zilele trecute. La usa, 3 (trei) bodyguarzi. E admitere, zice unu', nu avem voie sa va lasam sa intrati. Veniti la 12.
Oricum plecasem de acasa pe furis, sperand ca mesterii, calfele si zidarii sa vina mai tarziu, sau sa ma anunte macar daca vin. [Apropo, n-au venit deloc! :))] Ce sa mai vin la 12, cand fugisem de acasa???
In mod normal, regula spune sa accepti evidenta, sa te intorci acasa si sa vii cuminte cand ti s-a spus. Nici nu m-am gandit la asta. I-am rugat sa ma lase sa intru, pentru ca panoul cu lista care ma astepta era fix la 5 pasi concreti. Nici gand. M-am certat cu ei. Neee! Am plecat sperand sa gasesc o bresa prin curtea interioara sau prin facultatile alturate. Tot nu. Am scris numele care ma interesau pe o hartie si l-am rugat pe unul dintre ei sa mearga si sa scrie el notele. Se intoarce, fara note, pentru ca sefa de tura, care statea lipita de panou, nu-l lasa sa se uite.
Cineva aflat aproape in aceeasi situatie cu a mea incepe sa vocifereze. Pana la urma, bodyguardul ii propune sa mearga insotita la secretaria, ca sa vada ca acolo nu e nimeni. Imi convine, pentru ca intru si eu.
Cinci pasi si un minut.
La ce a fost buna atata vigilenta?
Si atatea reguli?
La intoarcere urca in autobuz o babuta care imi spune confidential si triumfator ca a asteptat o gramada 381, dar merita. Are aer conditionat! Ma prefac ca n-o aud.
joi, 22 iulie 2010
am aflat din nou
Azi am aflat de ce-mi place sa fiu profesoara.
Stiam ca-mi place, probabil ca se si vedea asta, dar nu stiam de ce.
Acum stiu.
Explicandu-le oamenilor din jurul meu ceva, de fapt ajung la intelegerea profunda a acelui lucru. Uneori ajung sa-mi dau seama de ceea ce explic abia peste cativa ani. Alteori imi dau seama ca am explicat gresit timp de cativa ani. Sau incomplet. Ce sa-i faci, nimeni nu e perfect... Ma bucur insa ca ajung sa aflu din ce in ce mai multe.
Ati putea sa spuneti, zambind, ca pentru a explica nu e neaparat nevoie sa te faci profesor.
Asa e. Dar am facut un experiment. Mai precis, am analizat doua situatii asemanatoare dintr-un punct de vedere, dar diferite din altul.
Subiectul discutiei era acelasi.
Am de ceva timp o obsesie. Nu inteleg care e rolul politicienilor in lume. Cred ca fiecare latura a societatii ar fi mult mai bine condusa de specialisti.
Ei bine, am pus problema asta in fata unei persoane care in mod sigur stie mai multe decat mine despre politica, desi nu face, si m-a contrazis. A spus ... nici nu conteaza ce, dar e important de spus ca n-am avut contraargumente, dar nici n-am fost convinsa de argumentele lui.
Am spus apoi acelasi lucru unui profesor. N-a avut nicio reactie, poate ca nici nu se gandise la asta. Am considerat ca nu e cazul sa insist.
Azi am spus asta unui tanar, care nu-mi e elev, dar cam asta e relatia dintre noi. Evident ca nu m-a contrazis.
Poate ca asta m-a ajutat sa aflu?
In fata lui am avut cel mai coerent discurs.
Adica in fata celui care chiar are nevoie sa afle.
Totusi, aici nu sunt profesoara nimanui. Mai mult, chiar as vrea sa aflu de ce trebuie sa existe politicieni. Nu conteaza felul argumentelor, nici numarul lor, nici cine le aduce. Totul e sa inteleg si eu odata.
Pentru ca, stiti ce e ciudat?
Acum, dupa ce am explicat tanarului respectiv ce cred eu, nu mai stiu nimic din ce-am spus!
(o sa povestesc alta data, probabil, despre fenomenul asta ciudat cu care ma confrunt )
Stiam ca-mi place, probabil ca se si vedea asta, dar nu stiam de ce.
Acum stiu.
Explicandu-le oamenilor din jurul meu ceva, de fapt ajung la intelegerea profunda a acelui lucru. Uneori ajung sa-mi dau seama de ceea ce explic abia peste cativa ani. Alteori imi dau seama ca am explicat gresit timp de cativa ani. Sau incomplet. Ce sa-i faci, nimeni nu e perfect... Ma bucur insa ca ajung sa aflu din ce in ce mai multe.
Ati putea sa spuneti, zambind, ca pentru a explica nu e neaparat nevoie sa te faci profesor.
Asa e. Dar am facut un experiment. Mai precis, am analizat doua situatii asemanatoare dintr-un punct de vedere, dar diferite din altul.
Subiectul discutiei era acelasi.
Am de ceva timp o obsesie. Nu inteleg care e rolul politicienilor in lume. Cred ca fiecare latura a societatii ar fi mult mai bine condusa de specialisti.
Ei bine, am pus problema asta in fata unei persoane care in mod sigur stie mai multe decat mine despre politica, desi nu face, si m-a contrazis. A spus ... nici nu conteaza ce, dar e important de spus ca n-am avut contraargumente, dar nici n-am fost convinsa de argumentele lui.
Am spus apoi acelasi lucru unui profesor. N-a avut nicio reactie, poate ca nici nu se gandise la asta. Am considerat ca nu e cazul sa insist.
Azi am spus asta unui tanar, care nu-mi e elev, dar cam asta e relatia dintre noi. Evident ca nu m-a contrazis.
Poate ca asta m-a ajutat sa aflu?
In fata lui am avut cel mai coerent discurs.
Adica in fata celui care chiar are nevoie sa afle.
Totusi, aici nu sunt profesoara nimanui. Mai mult, chiar as vrea sa aflu de ce trebuie sa existe politicieni. Nu conteaza felul argumentelor, nici numarul lor, nici cine le aduce. Totul e sa inteleg si eu odata.
Pentru ca, stiti ce e ciudat?
Acum, dupa ce am explicat tanarului respectiv ce cred eu, nu mai stiu nimic din ce-am spus!
(o sa povestesc alta data, probabil, despre fenomenul asta ciudat cu care ma confrunt )
miercuri, 21 iulie 2010
care vrea sa-i ghiceasca baba?
Glumesc, dar din nou am ghicit subiectele la jurnalism:P. De fapt, am ghicit doar unul, si nici macar nu e mare scofala, era aproape logic, dar, daca acum cativa ani m-am speriat cand am avut niste intuitii la bac, jurnalism si drept, acum incep sa ma obisnuiesc! (hihihi) O sa-mi deschid firma de ghicit subiecte:)))
tinerica
M-am speriat azi cand mi-am aruncat ochii pe ecranul televizorului. Ati vazut-o pe sefa de la Oriflame parca, aia blonda care tine sa se afiseze ca o tinerica de 17 ani? De ieri pana azi si-a pus silicon sau ceva in buze!
Chiar m-am speriat urat de tot!
Si trebuie sa ma uit la ea cu atentie! (hehehe)
Chiar m-am speriat urat de tot!
Si trebuie sa ma uit la ea cu atentie! (hehehe)
am aflat...
Azi, pe cand ma intorceam de la examen, am aflat de ce dintr-o data, dupa ani de zile in care tot ce-mi doream era sa stau si sa zac, de cateva luni fac tot felul de lucruri la care nici nu m-as fi gandit. Mai mult, ma decid sa le fac intr-o secunda, si de cele mai multe ori nu imi ia mai mult de doua zile sa le termin. Cel mai des, cateva ore, daca sunt scripte. Proiecte, examene, seminarii, simpozioane,informatii oferite cui are nevoie de ajutor intelectual, obsesia jocurilor pe net, si mai sunt si interese care nu necesita vreo actiune concreta, dar care ma intereseaza.
Ma simt ca o piatra care a scapat dintr-o prastie intinsa la maximum. Presiunea acumulata pe cand eram in "stand by" este atat de mare, incat as face orice. Ma simt in competitie cu toata lumea, chiar si pentru prostioare, si nu accept sa nu incerc. Daca pierd, sau daca gresesc in fata cuiva, e grav, dar mult mai grav mi se pare sa pierd ocazii. Prefer sa renunt eu decat sa stiu ca as fi putut ceva si n-am facut.
Reiau. Ma simt ca o piatra eliberata dintr-o prastie perfect intinsa. Uneori ma ingrijorez pentru ca, daca toate proiectele imi vor iesi, nu le pot face pe toate fara ajutor. La unele nu pot primi ajutor, la altele... mai vedem.
Deocamdata simt ca am mai multa energie decat am avut, adunata, toata viata mea. Sper sa n-o consum pe toata intr-un timp foarte scurt.
Ma simt ca o piatra care a scapat dintr-o prastie intinsa la maximum. Presiunea acumulata pe cand eram in "stand by" este atat de mare, incat as face orice. Ma simt in competitie cu toata lumea, chiar si pentru prostioare, si nu accept sa nu incerc. Daca pierd, sau daca gresesc in fata cuiva, e grav, dar mult mai grav mi se pare sa pierd ocazii. Prefer sa renunt eu decat sa stiu ca as fi putut ceva si n-am facut.
Reiau. Ma simt ca o piatra eliberata dintr-o prastie perfect intinsa. Uneori ma ingrijorez pentru ca, daca toate proiectele imi vor iesi, nu le pot face pe toate fara ajutor. La unele nu pot primi ajutor, la altele... mai vedem.
Deocamdata simt ca am mai multa energie decat am avut, adunata, toata viata mea. Sper sa n-o consum pe toata intr-un timp foarte scurt.
marți, 20 iulie 2010
Habar n-am
Stiu ca nu ma va crede nimeni, dar doar la cuvintele astea ma gandeam cand ma intreba calculatorul cum vreau sa se numeasca blogul. Ca apoi altcineva a dat exact numele asta blogului meu, chiar nu sunt eu raspunzatoare. M-am trezit ca zice exact ce gandeam eu.
Interesant este ca intr-adevar habar n-am. Sunt multe lucruri pe care nu le stiu, si pe care in viata reala trebuie sa pretind ca le stapanesc. Nu stiu daca aici o sa spun chiar tot ce nu stiu, sau ce nu stiam, dar pot sa spun ce aflu.
Si cand afli poti sa folosesti expresia "Habar n-am", doar ca la trecut.
Interesant este ca intr-adevar habar n-am. Sunt multe lucruri pe care nu le stiu, si pe care in viata reala trebuie sa pretind ca le stapanesc. Nu stiu daca aici o sa spun chiar tot ce nu stiu, sau ce nu stiam, dar pot sa spun ce aflu.
Si cand afli poti sa folosesti expresia "Habar n-am", doar ca la trecut.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)