marți, 3 august 2010
nu inteleg
de ce de doua zile ma trezesc la ora 5 fara sa-mi fie nici rau, nici sete? Caci frig imi e pe la 3, dar atunci adorm repede la loc:))))
despre nevoia de a trai
Am primit un comment care mi-a smuls un raspuns si care mi-a dat in acelasi timp o idee. Sa scriu aici exact ideile cele mai in neregula care imi trec prin cap. E totusi greu de crezut ca, in afara de persoana(ele) care stiu deja cine sunt, o sa ma identifice cineva, si asa imi pot manifesta lasitatea pana la capat!
Am tot felul de idei si de ganduri pe care lumea le-ar condamna deschis, si care au intr-adevar ceva crud si inuman, dar undeva in forul nostru interior, toti cred ca avem.
Azi am comentat cu cineva doua basme si o poezie: "Catelusul schiop". N-o mai citisem de cand avea sor'mea cea mica vreo 4 ani, si plangea de mama focului de fiecare data. (paranteza: cred ca poezia asta ar trebui studiata pur si simplu la liceu. E mai educativa si mai complexa decat ne aducem aminte).
Si pentru ca persoana cu care discutam nu mai era chiar la varsta liceului, si (sper) ca stie sa-si opreasca gandurile la nivel mental, si sa nu le puna in practica, m-am incumetat sa-i spun urmatoarea parere. Anume, ca eu cred ca o viata cu handicap e ... de preferat sa se sfarseasca repede, dar realitatea e ca acesti oameni vor cu disperare sa traiasca. Nu stiu ce-i poate face atat de indragostiti de viata, dupa cum nu intelegeam de ce bunica mea, la 90 de ani, plangea pentru ca va muri. Mi se parea ca a trait o vesnicie si ca in mod normal in atat amar de timp ajungi sa te plictisesti de viata. Acum vad ca e ceva, pe care nu stiu sa-l numesc, dar care functioneaza impotriva vointei tale.
Revenind la parerea mea, persoana careia i-am impartasit-o m-a privit fix timp de cateva secunde, apoi a spus, cumva rabufnind, ca are aceeasi parere.
Inteleg deci ca moralitatea si umanismul social la scara larga e o mare ipocrizie.
Am tot felul de idei si de ganduri pe care lumea le-ar condamna deschis, si care au intr-adevar ceva crud si inuman, dar undeva in forul nostru interior, toti cred ca avem.
Azi am comentat cu cineva doua basme si o poezie: "Catelusul schiop". N-o mai citisem de cand avea sor'mea cea mica vreo 4 ani, si plangea de mama focului de fiecare data. (paranteza: cred ca poezia asta ar trebui studiata pur si simplu la liceu. E mai educativa si mai complexa decat ne aducem aminte).
Si pentru ca persoana cu care discutam nu mai era chiar la varsta liceului, si (sper) ca stie sa-si opreasca gandurile la nivel mental, si sa nu le puna in practica, m-am incumetat sa-i spun urmatoarea parere. Anume, ca eu cred ca o viata cu handicap e ... de preferat sa se sfarseasca repede, dar realitatea e ca acesti oameni vor cu disperare sa traiasca. Nu stiu ce-i poate face atat de indragostiti de viata, dupa cum nu intelegeam de ce bunica mea, la 90 de ani, plangea pentru ca va muri. Mi se parea ca a trait o vesnicie si ca in mod normal in atat amar de timp ajungi sa te plictisesti de viata. Acum vad ca e ceva, pe care nu stiu sa-l numesc, dar care functioneaza impotriva vointei tale.
Revenind la parerea mea, persoana careia i-am impartasit-o m-a privit fix timp de cateva secunde, apoi a spus, cumva rabufnind, ca are aceeasi parere.
Inteleg deci ca moralitatea si umanismul social la scara larga e o mare ipocrizie.
extra + ordinar
Am diverse impresii, si, pentru ca nu stiu care e adevarata, o sa le ignor pe toate. Uneori mi se pare ca sunt intr-un dialog neobisnuit, frumos prin ineditul lui, pe care il prefer in mod clar comunicarii clasice, dar care nu e in totalitate clar. In trecut as fi privit un astfel de semn total deviant si aberant, i-as fi dat interpretari abracadabrante. Azi stiu unde sunt, ce am si la ce sa ma astept.
Daca ma uit la alte dialoguri, care sunt in mod clar clasice, vreau si eu asa, si ma apuca tot felul de ganduri idioate.
Mai precis, vreau si ce e special, dar si banalitatea. Cred ca fiecare are importanta ei.
Daca ma uit la alte dialoguri, care sunt in mod clar clasice, vreau si eu asa, si ma apuca tot felul de ganduri idioate.
Mai precis, vreau si ce e special, dar si banalitatea. Cred ca fiecare are importanta ei.
A face sau a nu face
Sunt momente in care nu stiu ce sa fac, dar am senzatia puternica a trebuintei de a actiona intr-un fel, fie si de a schita un zambet.
De fiecare data insa cred ca gresesc. Si daca fac ceva (pentru ca fac prea mult, sau nu e ceea ce trebuie), si daca nu fac nimic, pentru ca... pentru ca poate trebuia sa fac ceva, iar eu am ignorat adevarul.
Si asa ajung deseori sa nu merg intr-un loc doar ca sa nu se interpreteze prezenta mea acolo, dupa cum, alteori, nu mai tin cont de nicio regula si aproape ca ma autoinvit.
Toti cei care s-au destainuit vreodata in fata mea, s-or fi gandit vreodata ca si eu ar trebui sa fiu ca ei? Ca nevoia mea de a spune, de eliberare, exista si ea? Si ca in acelasi timp sunt paralizata de groaza atunci cand ma vad pusa in situatia de a lasa sa se vada?
Cred ca da, s-au gandit, dar au vazut si cat e de greu ar fi sa ma oblige.
Pentru ca doar obligata m-as putea elibera.
Deocamdata stau si tac.
De fiecare data insa cred ca gresesc. Si daca fac ceva (pentru ca fac prea mult, sau nu e ceea ce trebuie), si daca nu fac nimic, pentru ca... pentru ca poate trebuia sa fac ceva, iar eu am ignorat adevarul.
Si asa ajung deseori sa nu merg intr-un loc doar ca sa nu se interpreteze prezenta mea acolo, dupa cum, alteori, nu mai tin cont de nicio regula si aproape ca ma autoinvit.
Toti cei care s-au destainuit vreodata in fata mea, s-or fi gandit vreodata ca si eu ar trebui sa fiu ca ei? Ca nevoia mea de a spune, de eliberare, exista si ea? Si ca in acelasi timp sunt paralizata de groaza atunci cand ma vad pusa in situatia de a lasa sa se vada?
Cred ca da, s-au gandit, dar au vazut si cat e de greu ar fi sa ma oblige.
Pentru ca doar obligata m-as putea elibera.
Deocamdata stau si tac.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)