amintiri traite

Uneori amintirile vin peste mine fara ca eu sa le chem. Ma invadeaza si ma iau prin surprindere, si nu ma pot apara.
Cand amintirile se refera la momente frumoase, totul e estompat. Imi aduc aminte ca m-am bucurat, ca m-am simtit extraordinar, dar starea de bine mi-o amintesc cu mintea. Adica DOAR mi-o amintesc. Nu retraiesc nimic, nu mai am emotiile acelea puternice, ci doar rememorez o stare de bine care nu ma mai influenteaza azi in niciun fel.
Amintirile care tin de neimpliniri, de taceri, de gesturi nefacute, de pierderi, de priviri, momentele care m-au facut candva sa ma prabusesc (si care, trebuie sa recunosc, au avut un impact emotional mult mai puternic), aceste momente nu imi vin pur si simplu in memorie. Prabusirea sufleteasca e la fel ca atunci. Remuscarile, la fel de puternice. Intrebarile, zbuciumul, tremurul, ura uneori, durerea, toate sunt la fel de intense. De fiecare data retraiesc tradarile, ale mele dar si ale altora, durerea de a nu putea spune, durerea de a vedea, durerea de a sti, la fel de intens ca atunci cand s-au petrecut.

Mi-e frig.
Maine vreau la soare.

saru'mana? Sarut mana!

In fata magazinului Unirea, surprind secunda intalnirii dintre un barbat si o femeie. E clar ca nu e o intalnire romantica, cei doi par mai degraba genul gospodar-afacerist. El ii saruta mana. Nu ma pot abtine sa ma gandesc ca poate miroase a zer, sau a peste.
Alt barbat, alta femeie. El ii saruta mana, si gestul lui e la fel de nepotrivit, pentru ca e erotico-libidinos. Asta pentru ca sunt pe strada. In rest, nu ma intereseaza.
Nu la fel se vad lucrurile atunci cand din ceremonia sarutului mainii lipseste tocmai ceremonialul. Atunci cand vine firesc, gestul e insotit de alte gesturi, care pun in evidenta apropierea reciproca a celor doi. Insa, in cele doua situatii surprinse de mine, sarutul mainii e doar un gest fara semnificatie. Nici macar respect nu transmite. (Desi presupun ca in primul caz asta intentiona, iar in al doilea caz respectul era exclus.)
Vechiul cod al bunelor maniere prevedea sarutul mainii la romani ca dovada a consideratiei barbatului fata de femeie. Stiu ca se atragea atentia ca in alte tari nu e cunoscut si nici apreciat acest obicei.
Nu stiu cum e codul de azi, nu ma intereseaza. Dar e extrem de nepotrivit, atata timp cat e fals.

amestecate

Ce dumnezeu i-a apucat pe astia de fac distinctia intre "experienta" si "expertiza"??? Si cica expertiza e ceea ce eu numeam experienta intr-un anumit domeniu!

Ca sa nu uit: am ceva de spus despre sarutarea mainii in strada si despre cum amintirile pot fi retraite cu acelasi impact si cu acelasi efect devastator. Bineinteles, mental.
Dar mi-e somn.

cleaning time

deocamdata ar trebui sa ma mut in baie.
brb.

de unde rezulta ca meseria nu se bazeaza neaparat pe talent, dar talentul tot nu dispare

"Daca ne-ati vedea cum facem cand bem un pic mai mult...!" zice unul dintre nenea mesterii care maine o sa-si termine treaba si o sa plece acasa.
Tin sa mentionez ca din prima zi acest mester a observat teancul de carti de pe biblioteca mea si m-a intrebat ce e cu ele.( Destul de multi insi care teoretic ar trebui sa aiba legatura cu cartile nici nu le-au vazut.) I-am spus povestea lor si a tinut neaparat sa-i dau una (deci e cu o carte mai putin:D). A deschis-o chiar atunci si a inceput sa citeasca. Era clar foarte interesat. Celalalt radea. L-a luat la misto, i-a smuls cartea din mana. A primit o semiinjuratura si si-a luat cartea inapoi. A spus ca o va citi cand va avea timp, si ca ii plac astfel de lecturi.
Azi isi continua destainuirea. "Eu, zice, cand beau, fac poezii. Asta (si arata spre colegul lui mester) spune glume de tot felul, iar X (prietenul lor), se apuca sa latre.
Separat, prietenul celor doi imi povestise drama pe care a trait-o la implinirea unei varste semirotunde, pe care el o considera limita tineretii (mai am ceva timp pana atunci, yes!:P)
Oamenii astia sunt instalatori, zugravi, lacatusi, dar dincolo de toate astea sunt oameni de isprava. Si mi se pare senzational ca nu si-au abandonat sensibilitatea. Sunt barbati, dar nu le e rusine ca in interiorul lor tremura, ca au emotii, ba chiar mai mult, vorbesc fara retinere despre asta. Sunt oameni. Au tristeti si le manifesta, au bucuria de a trai si nu si-o reprima doar pentru ca au o varsta, ori pentru ca au o familie.
As vrea sa fiu ca ei.

A trai - neasteptat

Ce-ar putea fi mai frumos decat sa ti se intample lucruri neasteptate? Sau sa te lasi convins in 5 minute sa pleci intr-o calatorie? Sa nu stii ce vei face peste o jumatate de ora, dar sa ai senzatia ca orice ai face, nu are cum sa te intristeze? Sa pleci in papuci pana la magazin si sa ajungi asa la munte? Sa crezi ca vei dormi toata ziua, dar seara, sau cine stie, peste cateva zile, sa te intorci frant de oboseala dar plin de amintiri?
Ce poate fi mai frumos decat sa traiesti?

pesimisto-optimistul

Exista oameni care isi dau seama ca nu functioneaza cum ar trebui si incearca sa-si gaseasca un drum cat de cat echilibrat urmand modele. Inclusiv texte care sa le spuna cum ar trebui sa gandeasca si ce-ar trebui sa faca in diverse situatii. Textele motivationale.
Eu nu cred ca astfel de texte au vreo influenta. Daca esti solar, optimist, oricat de multe zile negre vei avea, pana la urma felul tau de a fi va invinge. Dimpotriva, daca te-ai nascut negativist, pana si starea de fericire va fi umbrita de melancolie, de ceva nelamurit si care nu poate fi clar identificat ori numit exact.
Astea sunt cazurile simple. Esti optimist sau pesimist, si asta iti va regla fiecare eveniment din viata, ba chiar si perioadele de inactivitate.
Ce ne facem insa atunci cand ceva din interior se opune de fiecare data emotiilor pe care le avem? Suntem fericiti? Ar trebui, daca n-ar exista urma aceea de indoiala, tristetea care nu vrea sa plece, impresia ca maine va fi rau. Suntem nefericiti? De undeva din fiinta noastra vine, fara sa o putem impiedica in vreun fel, dorinta de a trai si de a ne bucura de orice. Ca e o forma de revolta impotriva urateniei din lume si din viata sau ca e pur si simplu ceva incontrolabil si care face parte din noi, alternanta asta intre optimism si pesimism care sunt un fel de "Gica contra" a trairilor obiective ale vietii ma enerveaza la culme. Nu sunt deloc un factor de echilibru, sau cel putin mie nu mi se pare.

Adevarul anonim

Mie imi place sa fiu anonima. Nu numai pe net, ci in general. Important nu e sa fii celebru, ci sa existi pentru persoanele importante. Daca esti anonim pentru ceilalti, e chiar o usurare.
Mi-as dori sa nu ma bage nimeni in seama, cu exceptia catorva persoane. Lumea mea s-ar putea constitui din ... n-am sa spun nici macar numarul persoanelor care mi-ar fi de ajuns!
Daca cineva are o reactie anonima decenta, pe net, de exemplu, nu mi se pare un lucru rau. Oricum cred ca un meserias in domeniu poate sa descopere cine e. Anonimatul e in spatiul virtual pretextul pe care il constituie bautura in viata reala: "Eram beat, nu stiam ce zic!" De fapt, tocmai atunci spui adevarul.
P.S. Stiu ca nu sunt anonima pe blog:D, dar mi-as dori!

neseriosii

Am marele defect sa cred ca oamenii sunt de cuvant. Ca atunci cand ii rog ceva, si spun ca vor incerca sa rezolve, chiar vor incerca. Ca atunci cand ma bazez pe ei chiar am pe cine sa ma bazez.
Cred ca aleg eu sa ma bazez pe oamenii nepotriviti.
Sau poate am asteptari prea mari? Si din cauza asta sunt exagerat de severa? Pentru ca, dupa ce un om nu a facut ceea ce a promis ca va face, nu spune nici ca a incercat si ca nu i-a reusit, nici ca n-are chef sa ma ajute, nu spune nimic, dupa chestia asta eu nu mai am niciun chef sa-i cer vreodata ceva. Consider ca am fost exagerat de insistenta si nepotrivita in relatia cu celalalt si inchei colaborarea.
Sunt un om prea serios pentru relaxarea celor de langa mine. Si cel mai grav e ca devin si eu relaxata in relatie cu altii, cu care ar trebui sa fiu serioasa.
Asta ma supara cel mai tare. Ca sunt neserioasa ca refulare pentru ca altii au fost neseriosi cu mine.

mda

Am ramas cu nepotul meu, de aproape 3 ani, singuri acasa. La el.
Primele 5 minute m-a urat. L-am lasat in pace, cunoscand regula ca omul indurerat nu trebuie sacait, daca nu esti persoana capabila sa-i alini suferinta (si de obicei nu e decat o singura persoana care poate face asta) nu faci decat sa strici lucrurile si mai rau.
Insa regula asta nu cred ca trebuie sa se respecte o perioada lunga. Dupa 5 minute l-am luat de pe jos. Mi-a spus printre lacrimi ca nu o vrea pe mama, nici pe tata, ci vrea "Pa".
L-am pacalit de nu s-a vazut. In urmatoarele 5 minute eram cei mai buni prieteni. Abia am putut sa plec acasa.

lecturi urbane

Pendulez intre doua stari nelamurite, dar contradictorii.
Proiectul "Lecturi urbane", in sine, e interesant.
Doar ca e o expunere voluntara si intentionata a unei preocupari care pentru mine e un act intim.
Cand citeam (pentru ca am trecut la o alta etapa a vietii mele:D), totul in jurul meu disparea. Ramaneam eu si lumea aceea care era perfecta pentru ca era asa cum mi-o imaginam eu. (da, iar eu... iar egoista)
Nu mai vedeam, nu mai auzeam, timpul disparea, deseori nu mai conta nici lipsa luminii. Citeam pana cand era imposibil sa mai ghicesc literele, pentru ca in amurg asta se intampla. Nu mai citeam, ci ghiceam. (poate de acolo mi se trage faptul ca vad foarte bine la distanta, si unde nu vad ghicesc!)
Nimeni nu avea acces la mine cat timp citeam. Daca eram nevoita sa ma opresc, ruptura era violenta si dureroasa in interiorul meu. Trebuia sa ma rup ca sa ma intorc intre oameni, fiindca oamenii nu aveau ce cauta in lumea aceea misterioasa si care era doar a mea. Nu indrazneam s-o impart cu altii, mi-era teama ca n-am sa fiu inteleasa.
Nici acum nu indraznesc sa dezvalui tot.
Pentru ca face parte din acea latura rezervata doar privilegiatilor.
A citi pe strada, sau in metrou, o carte, mi se pare un act fals. Nu poti sa si citesti si sa fii si atent ce statie urmeaza.
Pur si simplu nu se poate.

stres

Au venit mesterii, calfele si zidarii! :p
Ma surprind ca sunt stresata, dar nu de faptul ca la mine in casa sunt niste oameni si nu stiu ce sa fac, nu pentru ca e zgomot de ciocane, si ca va fi si flex, si cine mai stie ce.
Eu sunt stresata de faptul ca e aprinsa lumina in hol si la baie!!!
Sa mai zica cineva ca nu sunt eco!:)))

reflexe

Dupa atatia ani in care mainile mele stiau exact ce trebuie sa faca in situatii relaxate sau dimpotriva, in situatii dificile, dintr-o data s-au vazut concediate. N-au protestat, aveau ceva timp de cand isi desfasurau activitatea:)), si in plus se rusinau uneori cu unghiile lor ingalbenite.
Numai ca sunt momente in care mainile mele simt nevoia extrema de a se intinde si a apuca pachetul de tigari (dreapta) si bricheta (stanga). Cand citesc si cand trebuie sa tac, cu gura si cu ochii.

despre neajunsuri ale meseriei de profesor

Ca profesoara, cred ca imi fac treaba destul de bine atunci cand reusesc sa-i fac pe elevi sa retina, ori, mai mult, sa interiorizeze informatii atat de bine incat sa nici nu mai stie de unde le-au aflat.
Ca om, si ca om egoist, e dureros sa nu ti se recunoasca o idee, sau ca ceva din tine a trecut la ei.
Omul din mine are o problema cu meseria de profesor.

(pentru cine astepta sa ma plang de salarii, de cat de rai sunt copiii si alte chestii, inca nu! Deocamdata "am decis", vorba lui Boc, sa iau tot ce am dreptul sa iau. Nu exista autoevaluare si nici nu mai exista institutia autoaprecierii si a concluziei ca nu te ridici la o anumita valoare. Se poate? Atunci, sa luam!)

test

nu inteleg care e problema cu postarea anterioara, acum doar verific.

de la cuvinte la politica

Ar trebui sa pledez pentru cuvinte, cu asta ma ocup, asta mi-e meseria si intotdeauna mi-au placut. Candva, printr-a saptea parca, am spus ca vreau sa ma fac cititor. Cuvintele mi s-au parut, si mie, totul, ca si lui Octavian Paler.( "

Pentru mine cuvantul are valoare deasupra tacerii. Tacerea e neparticipare, pe cand cuvantul e avantare in necunoscut. Tacerea e nimic, cuvantul e totul.")
Am cunoscut insa, mult mai tarziu, tacerea. Si pe cea enervanta, si pe cea jignitoare, si pe cea care provoaca, ori aproba, si pe cea complice, si cred ca o stiu si pe cea totala: e cea care nu are nevoie de cuvinte. Nici de gesturi. E pur si simplu starea de bine de langa cineva. Am cunoscut insa si tacerea apasatoare, care vine din faptul ca nu mai e nimic de spus si din nepotrivire.
In acest ultim caz, cuvintele vin sa salveze situatia. Adica umplu in mod fals un gol care ramane totusi acolo, oricat ne-am minti. Ar fi bine ca, la primul semn ca tacerea nu mai da stari de implinire, sa ne luam pur si simplu ramas bun si sa plecam.
In sfarsit, cuvintele prea multe pot sa ascunda, cred, lipsa de interes. Sau un anume interes. E important de stiut care.
In lumea reala, cuvintele fara fapte nu inseamna nimic. Sa te pricepi doar la cuvinte poate sa duca la situatii in care se afla acum smecherii de la guvernare.
Poate ar trebui sa ne gandim ce criterii aplicam atunci cand votam.

de rau, despre perpetua indragostire

Nu mi se pare bine ca cineva sa se indragosteasca rapid de fiecare individ/a aparent disponibil/a care ii apare in cale. Poate ca e o vulnerabilitate care se numeste nevoie de iubire, dar sunt unele cazuri in care el/ea se indragosteste de mai multe ori pe an, cand intalneste pe cineva mai interesant. Ma intreb ce se intampla cu iubirea pentru omul pe care il considerase pana atunci "cel mai".
Stiu cel putin un caz, de-aia m-am apucat sa scriu despre asta. As vrea sa-i inteleg pe oamenii astia. Si ii incadrez intr-o categorie separata pentru ca, de patru ani de cand stiu persoana asta (si de mai multi de cand cunosc altele), constat ca fenomenul se repeta. Uneori nu conteaza deloc ca noul aparut, obiectul proaspetei iubiri, nu se potriveste deloc cu vesnicul indragostit. E nou. Ar putea sa fie si ok. Sa verific daca intr-adevar e? Sa verific, sa incerc macar sa vad daca el/ea are macar o urma de interes pentru mine? Neeeeeeeee! La ce bun? Ei se indragostesc si gata.
M-am simtit prost din cauza asta, pentru ca am avut senzatia ca sunt folosita pe post de "prezervativ sentimental" care sa protejeze pe cineva de un astfel de candidat permanent la dragoste.
Sincer. Eu as fi jignita profund daca as avea nenorocul sa tin (chiar si doar sa tin) la un om care traieste doar ca sa vada ce noutati mai apar. Ar insemna ca sunt cantitate neglijabila. Am nevoie sa ma feresc de astfel de oameni nestatornici.
Si as avea ceva de spus si la adresa celor care n-au curaj sa spuna clar ca nu sunt interesati si se complac in a-l tot lasa sa spere pe bietul indragostit de meserie, dar care niciodata nu va sti ce e dragostea.

egoismul geloziei

Pana de curand habar n-aveam ca sunt geloasa. Acum stiu. Sunt. Chiar foarte. Din fericire, reactia mea nu e una clasica. Doar plec. Uneori imediat, alteori cu greu, dar asta se intampla pana la urma.
Mi s-a intamplat sa fiu si obiectul geloziei altcuiva (exista doua tipuri de astfel de gelozii: cineva e gelos pentru ca te iubeste pe tine, sau e gelos pentru ca iubeste pe cel care te iubeste pe tine). Sentimentul a fost diferit, si in mod clar m-am simtit mai bine cand am fost obiectul geloziei cuiva, chiar daca asta insemna sa nu ma sufere, decat atunci cand am fost eu geloasa. Urat sentiment!
De fapt, sunt eu egoista.

reguli de comportament, reguli de supravietuire

De mult nu mai e posibil sa respecte cineva toate legile si regulile, chiar daca ar vrea. In primul rand, nu cred ca exista fiinta umana care sa cunoasca toate regulile vietii si ale societatii, fie ele scrise sau nu. Dar chiar si daca le-ar sti, tot ar fi imposibil sa le respecte.
Dis-de-dimineata, adica pe la 9,30, m-am infiintat la universitate sa vad si eu rezultatul examenului la care am participat zilele trecute. La usa, 3 (trei) bodyguarzi. E admitere, zice unu', nu avem voie sa va lasam sa intrati. Veniti la 12.
Oricum plecasem de acasa pe furis, sperand ca mesterii, calfele si zidarii sa vina mai tarziu, sau sa ma anunte macar daca vin. [Apropo, n-au venit deloc! :))] Ce sa mai vin la 12, cand fugisem de acasa???
In mod normal, regula spune sa accepti evidenta, sa te intorci acasa si sa vii cuminte cand ti s-a spus. Nici nu m-am gandit la asta. I-am rugat sa ma lase sa intru, pentru ca panoul cu lista care ma astepta era fix la 5 pasi concreti. Nici gand. M-am certat cu ei. Neee! Am plecat sperand sa gasesc o bresa prin curtea interioara sau prin facultatile alturate. Tot nu. Am scris numele care ma interesau pe o hartie si l-am rugat pe unul dintre ei sa mearga si sa scrie el notele. Se intoarce, fara note, pentru ca sefa de tura, care statea lipita de panou, nu-l lasa sa se uite.
Cineva aflat aproape in aceeasi situatie cu a mea incepe sa vocifereze. Pana la urma, bodyguardul ii propune sa mearga insotita la secretaria, ca sa vada ca acolo nu e nimeni. Imi convine, pentru ca intru si eu.
Cinci pasi si un minut.
La ce a fost buna atata vigilenta?
Si atatea reguli?


La intoarcere urca in autobuz o babuta care imi spune confidential si triumfator ca a asteptat o gramada 381, dar merita. Are aer conditionat! Ma prefac ca n-o aud.

am aflat din nou

Azi am aflat de ce-mi place sa fiu profesoara.
Stiam ca-mi place, probabil ca se si vedea asta, dar nu stiam de ce.
Acum stiu.
Explicandu-le oamenilor din jurul meu ceva, de fapt ajung la intelegerea profunda a acelui lucru. Uneori ajung sa-mi dau seama de ceea ce explic abia peste cativa ani. Alteori imi dau seama ca am explicat gresit timp de cativa ani. Sau incomplet. Ce sa-i faci, nimeni nu e perfect... Ma bucur insa ca ajung sa aflu din ce in ce mai multe.
Ati putea sa spuneti, zambind, ca pentru a explica nu e neaparat nevoie sa te faci profesor.
Asa e. Dar am facut un experiment. Mai precis, am analizat doua situatii asemanatoare dintr-un punct de vedere, dar diferite din altul.
Subiectul discutiei era acelasi.
Am de ceva timp o obsesie. Nu inteleg care e rolul politicienilor in lume. Cred ca fiecare latura a societatii ar fi mult mai bine condusa de specialisti.
Ei bine, am pus problema asta in fata unei persoane care in mod sigur stie mai multe decat mine despre politica, desi nu face, si m-a contrazis. A spus ... nici nu conteaza ce, dar e important de spus ca n-am avut contraargumente, dar nici n-am fost convinsa de argumentele lui.
Am spus apoi acelasi lucru unui profesor. N-a avut nicio reactie, poate ca nici nu se gandise la asta. Am considerat ca nu e cazul sa insist.
Azi am spus asta unui tanar, care nu-mi e elev, dar cam asta e relatia dintre noi. Evident ca nu m-a contrazis.
Poate ca asta m-a ajutat sa aflu?
In fata lui am avut cel mai coerent discurs.
Adica in fata celui care chiar are nevoie sa afle.
Totusi, aici nu sunt profesoara nimanui. Mai mult, chiar as vrea sa aflu de ce trebuie sa existe politicieni. Nu conteaza felul argumentelor, nici numarul lor, nici cine le aduce. Totul e sa inteleg si eu odata.
Pentru ca, stiti ce e ciudat?
Acum, dupa ce am explicat tanarului respectiv ce cred eu, nu mai stiu nimic din ce-am spus!
(o sa povestesc alta data, probabil, despre fenomenul asta ciudat cu care ma confrunt )

care vrea sa-i ghiceasca baba?

Glumesc, dar din nou am ghicit subiectele la jurnalism:P. De fapt, am ghicit doar unul, si nici macar nu e mare scofala, era aproape logic, dar, daca acum cativa ani m-am speriat cand am avut niste intuitii la bac, jurnalism si drept, acum incep sa ma obisnuiesc! (hihihi) O sa-mi deschid firma de ghicit subiecte:)))

tinerica

M-am speriat azi cand mi-am aruncat ochii pe ecranul televizorului. Ati vazut-o pe sefa de la Oriflame parca, aia blonda care tine sa se afiseze ca o tinerica de 17 ani? De ieri pana azi si-a pus silicon sau ceva in buze!
Chiar m-am speriat urat de tot!
Si trebuie sa ma uit la ea cu atentie! (hehehe)

am aflat...

Azi, pe cand ma intorceam de la examen, am aflat de ce dintr-o data, dupa ani de zile in care tot ce-mi doream era sa stau si sa zac, de cateva luni fac tot felul de lucruri la care nici nu m-as fi gandit. Mai mult, ma decid sa le fac intr-o secunda, si de cele mai multe ori nu imi ia mai mult de doua zile sa le termin. Cel mai des, cateva ore, daca sunt scripte. Proiecte, examene, seminarii, simpozioane,informatii oferite cui are nevoie de ajutor intelectual, obsesia jocurilor pe net, si mai sunt si interese care nu necesita vreo actiune concreta, dar care ma intereseaza.
Ma simt ca o piatra care a scapat dintr-o prastie intinsa la maximum. Presiunea acumulata pe cand eram in "stand by" este atat de mare, incat as face orice. Ma simt in competitie cu toata lumea, chiar si pentru prostioare, si nu accept sa nu incerc. Daca pierd, sau daca gresesc in fata cuiva, e grav, dar mult mai grav mi se pare sa pierd ocazii. Prefer sa renunt eu decat sa stiu ca as fi putut ceva si n-am facut.
Reiau. Ma simt ca o piatra eliberata dintr-o prastie perfect intinsa. Uneori ma ingrijorez pentru ca, daca toate proiectele imi vor iesi, nu le pot face pe toate fara ajutor. La unele nu pot primi ajutor, la altele... mai vedem.
Deocamdata simt ca am mai multa energie decat am avut, adunata, toata viata mea. Sper sa n-o consum pe toata intr-un timp foarte scurt.

Habar n-am

Stiu ca nu ma va crede nimeni, dar doar la cuvintele astea ma gandeam cand ma intreba calculatorul cum vreau sa se numeasca blogul. Ca apoi altcineva a dat exact numele asta blogului meu, chiar nu sunt eu raspunzatoare. M-am trezit ca zice exact ce gandeam eu.
Interesant este ca intr-adevar habar n-am. Sunt multe lucruri pe care nu le stiu, si pe care in viata reala trebuie sa pretind ca le stapanesc. Nu stiu daca aici o sa spun chiar tot ce nu stiu, sau ce nu stiam, dar pot sa spun ce aflu.
Si cand afli poti sa folosesti expresia "Habar n-am", doar ca la trecut.

postare-test

ABC