mda

Am ramas cu nepotul meu, de aproape 3 ani, singuri acasa. La el.
Primele 5 minute m-a urat. L-am lasat in pace, cunoscand regula ca omul indurerat nu trebuie sacait, daca nu esti persoana capabila sa-i alini suferinta (si de obicei nu e decat o singura persoana care poate face asta) nu faci decat sa strici lucrurile si mai rau.
Insa regula asta nu cred ca trebuie sa se respecte o perioada lunga. Dupa 5 minute l-am luat de pe jos. Mi-a spus printre lacrimi ca nu o vrea pe mama, nici pe tata, ci vrea "Pa".
L-am pacalit de nu s-a vazut. In urmatoarele 5 minute eram cei mai buni prieteni. Abia am putut sa plec acasa.

lecturi urbane

Pendulez intre doua stari nelamurite, dar contradictorii.
Proiectul "Lecturi urbane", in sine, e interesant.
Doar ca e o expunere voluntara si intentionata a unei preocupari care pentru mine e un act intim.
Cand citeam (pentru ca am trecut la o alta etapa a vietii mele:D), totul in jurul meu disparea. Ramaneam eu si lumea aceea care era perfecta pentru ca era asa cum mi-o imaginam eu. (da, iar eu... iar egoista)
Nu mai vedeam, nu mai auzeam, timpul disparea, deseori nu mai conta nici lipsa luminii. Citeam pana cand era imposibil sa mai ghicesc literele, pentru ca in amurg asta se intampla. Nu mai citeam, ci ghiceam. (poate de acolo mi se trage faptul ca vad foarte bine la distanta, si unde nu vad ghicesc!)
Nimeni nu avea acces la mine cat timp citeam. Daca eram nevoita sa ma opresc, ruptura era violenta si dureroasa in interiorul meu. Trebuia sa ma rup ca sa ma intorc intre oameni, fiindca oamenii nu aveau ce cauta in lumea aceea misterioasa si care era doar a mea. Nu indrazneam s-o impart cu altii, mi-era teama ca n-am sa fiu inteleasa.
Nici acum nu indraznesc sa dezvalui tot.
Pentru ca face parte din acea latura rezervata doar privilegiatilor.
A citi pe strada, sau in metrou, o carte, mi se pare un act fals. Nu poti sa si citesti si sa fii si atent ce statie urmeaza.
Pur si simplu nu se poate.