Uneori revad in cate un magazin fosti elevi. Cand sunt vanzatori, sau bagatori de seama printre rafturi, si mai ales daca acestia au visat cu voce tare pe vremuri in fata mea, mi-e destul de greu sa-i privesc cu seninatate. Uneori mi se pare ca ei insisi isi amintesc de visele alea nerealizate de care vorbeau atunci, si mi se pare ca revederea e mai degraba dureroasa.
Cum o fi sa visezi ca vei ajunge profesor sau scriitor, si sa ajungi vedeta de chat?
Sau cum te simti sa-ti amintesti ca doar cu cativa ani in urma ii spuneai nepasator spre obraznic profesorului in fata ca tu ai viitorul asigurat, nu mai ai nevoie de invatatul lui, iar acum esti vanzator in piata?
Nu-mi imaginez. Sunt cazuri extreme, e adevarat, dar ele exista.
Sunt si situatii fericite. Din cand in cand intalnesc un fost elev pe care toata lumea il vedea viitor infractor, la inchisoare. Era si a ramas analfabet. Dar munceste. Revederea cu el este o bucurie, si pentru mine, dar si pentru el. Eu imi dau seama atunci ca e posibil ca libertatea lui de azi sa se datoreze faptului ca i-am fost diriginta vreo 2 ani. Nici nu cred ca a auzit vreodata de cuvantul "olimpiada", dar nici noi nu suntem profesori doar pentru olimpici.
Pentru cei care se gandesc sa ne plateasca in functie de performante, as intreba cum evalueaza ei munca mea in cazul acestui ultim elev de care vorbeam?
