lauda de sine, ceruta de la altii

La tv e Paunescu. Explica in ce mod a fost primit si cinstit intr-o comunitate, si reproseaza statului ca nu-i apreciaza pe intelectuali. Are dreptate, dar nu despre asta vreau sa vorbesc.
Nu stiu ce-i face pe oameni sa se simta atat de bine cand li se spune cat sunt de buni. Unii ajung sa cerseasca laude si anuleaza in felul asta tot ce au facut si care le dadea valoare.
Sper sa nu fiu asa. Dar sunt, probabil.

back

Am un motiv pentru care reiau scrisul aici, dar n-am sa-l destainui. Poate ca ar trebui totusi, pentru necunoscatori, sa explic de ce ma oprisem. Pentru ca deja eram citita pentru ca eram "profa" si nu pentru ce scria aici. Iar aici nu voiam sa fiu profa. Voiam sa fiu om simplu, mai ales cu partile mele rele. Ar fi fost, daca vreti, un fel de portret al lui Dorian Gray.
Deci, nu scriu pentru feed-back-uri. Nu va ganditi "hai sa-i dau un comment, ca n-o baga nimeni in seama, saraca." Daca vreti insa sa ma contraziceti, sau sa completati, sunt foarte atenta la ce aveti de spus.

In timpul corecturii la bac am experimentat constient felul in care este acceptata o idee de oameni. Nu e asa o idee mareata, ci doar aceea a corectitudinii. La inceput am afirmat ca n-am de gand sa-i trec daca n-au scris si nici nu o sa le dau note mari daca au copiat.
Una dintre colegele mele de corectura, profesoara la un mare si renumit liceu, a ripostat destul de vehement. Argumentul ei a fost ca n-ar trebui sa ne razboim cu copiii pentru faptul ca ei au copiat sau pentru ca nu stiu. S-a oprit singura din vorba, dupa cateva secunde, inghitindu-si cu greu cuvintele. Am avut insa senzatia ca se opreste nu pentru ca nu voia sa se certe cu o nebuna ca mine, ci pentru ca si-a dat seama ca n-are dreptate. N-am insistat. Doua ore am corectat in liniste, dar in aer plutea aversiunea.
Azi am aflat ca a picat si ea, ca si noi, celelalte, pe cei care chiar n-au scris. Probabil ca a dat note mai mari decat mine la lucrarile care semanau intre ele, pentru ca era pur si simplu setata sa nu vada adevarul. Nicio secunda n-a pomenit de existenta acelorasi raspunsuri, iar cand mai comenta (evident, pozitiv), vorbea despre ce limbaj frumos are candidatul.
Cred ca ar fi extrem de benefic un schimb intre scoli. Profii de la liceele de elita tind sa se rupa de realitate. Noi, cei din zona de mijloc, cred ca suntem cumva privilegiati. Se intampla sa mai apara si cineva bun, dar stim si care e realitatea. Dar tot mi-ar placea sa predau o luna macar prin liceul ala!
Din pacate, suntem ipocriti. A venit control de la minister. Inainte sa apara, discutia era ostila la adresa vizitatorilor. Cand au aparut, erau toti extrem de atenti sa fie totul bine. Asta m-a facut sa adopt o atitudine tepoasa.
Pana la urma, profa de elita a recunoscut ca nu detine adevarul absolut. La randul meu, am recunoscut ca profii care permit copierea sunt o mare problema a sistemului si ne refuza pur si simplu sensul de a exista cu folos.

libertate????

Totusi, oricata libertate ar vrea cineva, ce are cu restul oamenilor????
Baiatul are probleme la mansarda, clar.

Prefer libertatea interioara, cu pretul ... cu un pret.

acum stiu

Azi, intr-un parculet de copii. O fetita vine la bunicul ei. Ati vazut cum alearga fotbalistii pana la un punct, si apoi schimba directia brusc, luand-o inapoi, dar pastrand aceeasi viteza?
Asa a facut fata. In momentul in care a schimbat directia, i-a spus bunicului: "Am o amica!"
Atat. Si a plecat inapoi.
In secunda aia am inteles unde am gresit.

Tot in parc, o fetita ii da unei "tanti" o crenguta. Baiatul femeii o smulge si o arunca, gelos. Apoi vine si el cu o crenguta si i-o da.

hmmm!

248 km/h

Tot altfel.
Mie mi se pare ca a merge cu viteza e o asumare a libertatii extreme. O traire maxima a conditiei de om, o fortare a limitelor. Unul dintre lucrurile pe care as vrea sa le traiesc, dar mi-e frica (da, mi-e frica si-mi place:D), este sa merg cu motocicleta sau cu orice, dar sa am viteza maxima. Fara protectie, dar sa ating viteza maxima pe care o poate suporta corpul omenesc. Si sunt multe alte lucruri extreme, chiar antisociale, pe care am nevoie sa le fac, dar regulile, regulile...
Cred ca societatea impune limite fara sa-si dea seama ca omul nu le poate respecta la infinit. Nici macar educatia nu te "programeaza" pana la perfectiune. Nu mai vorbim de educatia romaneasca. Era o carte, "Portocala mecanica". Mi s-a parut interesanta.
Avem nevoie de brese in acest sistem al limitelor. De secunde sau de zone in care nimic sa nu mai conteze.
De-aia voiam sa fiu anonima pe blog. Era un fel de cursa nebuneasca printre jaloane pe care nu trebuia sa le ating, ca sa nu afectez pe nimeni, dar de care sa ma pot apropia la o miime de milimetru.

Pentru ca in lumea reala as fi judecata asa cum nu cred ca merit.

reguli

Si stam noi asa, toata planeta, si ne uitam ca in Rusia sunt incendii care se cam apropie de zonele nucleare. Deja sunt, zic ei, particule in aer, care ar putea fi periculoase.
Si ce facem noi?
Stam. Si ne uitam. Da, ne si ingrijoram. Dar nu miscam un deget.
Presupun ca n-am fost rugati. (Nu vorbesc de romani, ci de oameni).

Nu ma pot impaca deloc cu regula asta.

frustrare? ura?

La drept vorbind, o stare asemanatoare cu frustrarea lui basescu, dar altfel totusi, pentru ca n-am fost niciodata politician, ceva asemanator deci, am trait si eu. In timpul unei perioade negre, emotional vorbind, am avut o reactie agresiva fata de cineva. De fata mai erau si altii, si dupa ce persoana agresata a plecat, am fost atent sa vad ce face altcineva, care, de fapt, ma interesa. N-a ramas langa mine. La cateva secunde a iesit, transmitand clar de partea cui era. Mai precis, ca nu era langa mine. Nu aveam dreptate, dar aveam nevoie de ajutor. Nu l-am primit.

Numai ca basescu e totusi intr-o alta situatie. Si raman la parerea initiala: nu e doar frustrat, ne uraste.

betisoare sau ceai?

Cu cine vorbea basescu la telefon cand si-a bagat betisorul in ureche invers?
Eu cred ca ii spunea celu(e)i care tocmai ii facuse cadou setul, cat de bune si de interesante sunt betisoarele sterilizate chinezesti, aduse tocmai de la Sanhai!
Hmmmm! Cred ca de-aia s-a dezechilibrat avionul la plecare! Au renuntat, probabil, la jumatate de stoc. Sau la seturile de ceai? Eu zic ca era mai interesant sa bei ceai cu aducatoarea setului decat sa iti cureti urechile! :)). Dar mi-e teama ca habar n-am despre ce vorbesc, n-am experienta in astfel de domenii!:))

altfel, despre speranta

Sunt situatii in care sa nu mai speri nimic e singura salvare. Abia atunci iti poti vedea linistit de treaba, traind viata secunda cu secunda, fara planuri si fara asteptari.
Problema e ca speranta asta cica moare ultima. As spune ca e pasarea Phoenix, chiar. Moare, si cand te relaxezi crezand ca gata, ai scapat de chin, te trezesti ca reapare. Stii bine ca n-are nicio baza, stii ca exista impotriva oricaror evidente, dar n-ai ce-i face. Din nou te lupti cu ea, pana cand o ucizi. Si ai din nou o scurta perioada de liniste.

inconstienta si rautatea

Cum se face ca toti oamenii vorbesc despre rautatea oamenilor, a celorlalti oameni, excluzand de fiecare data propria persoana?
Ipocrizie? Posibil.
Se prea poate ca rautatea sa fie omniprezenta, ca si ipocrizia. Numai ca ambele sunt, de asemenea, si inconstiente.
Eu nu cred ca exista om pe lumea asta care sa se trezeasca dimineata si sa-si propuna sa faca rau cuiva, asa, fara niciun motiv si fara niciun scop. Raul este determinat fie de un motiv (frustrarea de obicei), fie de un scop (chiar daca e celebrul "sa moara si capra vecinului"). De obicei raul e generat de tendinta spre propria buna-stare. Vreau sa-mi fie bine. Daca pentru asta cel de langa mine sufera, sau moare, n-are decat. Mie mi-e bine. N-am intentionat decat atat: satisfacerea unor nevoi ale mele.

Cand aud ca oamenii sunt rai, chiar si atunci cand se vorbeste la pesoana I plural, ma apuca disperarea si rasul in acelasi timp.

noroc ca ne-ai luminat!

Filosoful sef PDL, asta seara, catre profesori: "Viata e o lupta!"

azi

Am aflat:
- ca banalul pe care il vrem pentru ca il au si altii ajuta sa intelegi cat de valoros e specialul pe care il ai/aveai doar tu! :D:))

- ca cele mai frumoase figuri de stil au dedesubt realitatea concreta si crancena. Sunt cuvintele smulse de lucruri traite, nu doar imaginate.

nu inteleg

de ce de doua zile ma trezesc la ora 5 fara sa-mi fie nici rau, nici sete? Caci frig imi e pe la 3, dar atunci adorm repede la loc:))))

despre nevoia de a trai

Am primit un comment care mi-a smuls un raspuns si care mi-a dat in acelasi timp o idee. Sa scriu aici exact ideile cele mai in neregula care imi trec prin cap. E totusi greu de crezut ca, in afara de persoana(ele) care stiu deja cine sunt, o sa ma identifice cineva, si asa imi pot manifesta lasitatea pana la capat!
Am tot felul de idei si de ganduri pe care lumea le-ar condamna deschis, si care au intr-adevar ceva crud si inuman, dar undeva in forul nostru interior, toti cred ca avem.
Azi am comentat cu cineva doua basme si o poezie: "Catelusul schiop". N-o mai citisem de cand avea sor'mea cea mica vreo 4 ani, si plangea de mama focului de fiecare data. (paranteza: cred ca poezia asta ar trebui studiata pur si simplu la liceu. E mai educativa si mai complexa decat ne aducem aminte).
Si pentru ca persoana cu care discutam nu mai era chiar la varsta liceului, si (sper) ca stie sa-si opreasca gandurile la nivel mental, si sa nu le puna in practica, m-am incumetat sa-i spun urmatoarea parere. Anume, ca eu cred ca o viata cu handicap e ... de preferat sa se sfarseasca repede, dar realitatea e ca acesti oameni vor cu disperare sa traiasca. Nu stiu ce-i poate face atat de indragostiti de viata, dupa cum nu intelegeam de ce bunica mea, la 90 de ani, plangea pentru ca va muri. Mi se parea ca a trait o vesnicie si ca in mod normal in atat amar de timp ajungi sa te plictisesti de viata. Acum vad ca e ceva, pe care nu stiu sa-l numesc, dar care functioneaza impotriva vointei tale.
Revenind la parerea mea, persoana careia i-am impartasit-o m-a privit fix timp de cateva secunde, apoi a spus, cumva rabufnind, ca are aceeasi parere.
Inteleg deci ca moralitatea si umanismul social la scara larga e o mare ipocrizie.

extra + ordinar

Am diverse impresii, si, pentru ca nu stiu care e adevarata, o sa le ignor pe toate. Uneori mi se pare ca sunt intr-un dialog neobisnuit, frumos prin ineditul lui, pe care il prefer in mod clar comunicarii clasice, dar care nu e in totalitate clar. In trecut as fi privit un astfel de semn total deviant si aberant, i-as fi dat interpretari abracadabrante. Azi stiu unde sunt, ce am si la ce sa ma astept.
Daca ma uit la alte dialoguri, care sunt in mod clar clasice, vreau si eu asa, si ma apuca tot felul de ganduri idioate.
Mai precis, vreau si ce e special, dar si banalitatea. Cred ca fiecare are importanta ei.

revelatie

Astazi am aflat ca moartea poate fi un fluture care ti se aseaza pe piept.

A face sau a nu face

Sunt momente in care nu stiu ce sa fac, dar am senzatia puternica a trebuintei de a actiona intr-un fel, fie si de a schita un zambet.
De fiecare data insa cred ca gresesc. Si daca fac ceva (pentru ca fac prea mult, sau nu e ceea ce trebuie), si daca nu fac nimic, pentru ca... pentru ca poate trebuia sa fac ceva, iar eu am ignorat adevarul.
Si asa ajung deseori sa nu merg intr-un loc doar ca sa nu se interpreteze prezenta mea acolo, dupa cum, alteori, nu mai tin cont de nicio regula si aproape ca ma autoinvit.

Toti cei care s-au destainuit vreodata in fata mea, s-or fi gandit vreodata ca si eu ar trebui sa fiu ca ei? Ca nevoia mea de a spune, de eliberare, exista si ea? Si ca in acelasi timp sunt paralizata de groaza atunci cand ma vad pusa in situatia de a lasa sa se vada?
Cred ca da, s-au gandit, dar au vazut si cat e de greu ar fi sa ma oblige.
Pentru ca doar obligata m-as putea elibera.

Deocamdata stau si tac.

Altceva

De fapt, nu stiu cum sa spun ce am de spus. Stiu insa ca e altceva decat tot ce-au scris, au cantat, au sculptat, au pictat sau au gandit altii.

concluzie

Din ce in ce imi e mai clar ca meseria mi-a adus o gramada de neajunsuri.
Dar e prea tarziu sa o schimb. Mentalul meu va ramane acelasi.
Va trebui sa accept ca atata pot.
Sper sa mai existe alte vieti, poate atunci o sa fiu mai atenta cu ce vreau de la viata.

filosofia minciunii

Buaaaaai, ce pui de filosofi sunt astia de la pdl, oameni de afaceri si oameni politici care au facut ce era de facut in campania electorala prezidentiala!
E una pe Realitatea care spune ca omisiunea e mai grava decat minciuna completa!
In replica, Mircea Diaconu spune ca guvernantii ne conduc asa pentru ca nu ne iubesc.
Eu as spune, bazandu-ma pe o observatie atenta si permanenta, si mai mult: ei ne urasc. Nimeni nu ma va putea convinge ca nu e asa.

relaxare

Prima zi relaxanta din vacanta asta. Cu de toate, desi fara niciun plan. Am fost un fel de Gavrilescu, si dupa al doilea tramvai (pardon, maxi-taxi) pierdut, m-am oprit ca sa nu ajung in gradina tigancilor!:)) Pana la urma am fost unicul calator al unui mijloc de transport vestit ca fiind foarte aglomerat.
Am avut si neprevazut, telefoane care m-au trezit si m-au luat pe sus in Carol. Si momente cand ma feream sa nu fiu vazuta, dar si momente in care vedeam eu, ca un detectiv adevarat.:P
Liniste, adica sunet de rau, soare si umbra, lipsa de ganduri. Arsh!!!
Mai vreau.

nedumerire

Care e diferenta intre a dori sa si a ti se intampla fara sa poti sa te opui?

extreme

Azi la coafor am aflat de la o doamna de 60 de ani ca Universitatea Craiova vrea sa se retraga din campionat, iar de la un baiat de 25 de ani am aflat barfe din show bizz.

Era o vreme cand eram obsedata de rosu. Apoi o alta vreme cand ma lipeam pur si simplu de galben (abia ieri am aruncat umbrela din perioada aia). Acum mi se duc picioarele singure spre portocaliu.
Sa fie semn de echilibru?

Chiar am vrut sa ies la soare. N-a mai vrut nimeni. Si cand m-am trezit tuna. M-am razgandit, dar tot am nevoie de caldura. Poate maine.

Sunt in conflict cu profa din mine.
Ea are totul, mie nu mi-a ramas nimic.