Azi, intr-un parculet de copii. O fetita vine la bunicul ei. Ati vazut cum alearga fotbalistii pana la un punct, si apoi schimba directia brusc, luand-o inapoi, dar pastrand aceeasi viteza?
Asa a facut fata. In momentul in care a schimbat directia, i-a spus bunicului: "Am o amica!"
Atat. Si a plecat inapoi.
In secunda aia am inteles unde am gresit.
Tot in parc, o fetita ii da unei "tanti" o crenguta. Baiatul femeii o smulge si o arunca, gelos. Apoi vine si el cu o crenguta si i-o da.
hmmm!
sâmbătă, 7 august 2010
248 km/h
Tot altfel.
Mie mi se pare ca a merge cu viteza e o asumare a libertatii extreme. O traire maxima a conditiei de om, o fortare a limitelor. Unul dintre lucrurile pe care as vrea sa le traiesc, dar mi-e frica (da, mi-e frica si-mi place:D), este sa merg cu motocicleta sau cu orice, dar sa am viteza maxima. Fara protectie, dar sa ating viteza maxima pe care o poate suporta corpul omenesc. Si sunt multe alte lucruri extreme, chiar antisociale, pe care am nevoie sa le fac, dar regulile, regulile...
Cred ca societatea impune limite fara sa-si dea seama ca omul nu le poate respecta la infinit. Nici macar educatia nu te "programeaza" pana la perfectiune. Nu mai vorbim de educatia romaneasca. Era o carte, "Portocala mecanica". Mi s-a parut interesanta.
Avem nevoie de brese in acest sistem al limitelor. De secunde sau de zone in care nimic sa nu mai conteze.
De-aia voiam sa fiu anonima pe blog. Era un fel de cursa nebuneasca printre jaloane pe care nu trebuia sa le ating, ca sa nu afectez pe nimeni, dar de care sa ma pot apropia la o miime de milimetru.
Pentru ca in lumea reala as fi judecata asa cum nu cred ca merit.
Mie mi se pare ca a merge cu viteza e o asumare a libertatii extreme. O traire maxima a conditiei de om, o fortare a limitelor. Unul dintre lucrurile pe care as vrea sa le traiesc, dar mi-e frica (da, mi-e frica si-mi place:D), este sa merg cu motocicleta sau cu orice, dar sa am viteza maxima. Fara protectie, dar sa ating viteza maxima pe care o poate suporta corpul omenesc. Si sunt multe alte lucruri extreme, chiar antisociale, pe care am nevoie sa le fac, dar regulile, regulile...
Cred ca societatea impune limite fara sa-si dea seama ca omul nu le poate respecta la infinit. Nici macar educatia nu te "programeaza" pana la perfectiune. Nu mai vorbim de educatia romaneasca. Era o carte, "Portocala mecanica". Mi s-a parut interesanta.
Avem nevoie de brese in acest sistem al limitelor. De secunde sau de zone in care nimic sa nu mai conteze.
De-aia voiam sa fiu anonima pe blog. Era un fel de cursa nebuneasca printre jaloane pe care nu trebuia sa le ating, ca sa nu afectez pe nimeni, dar de care sa ma pot apropia la o miime de milimetru.
Pentru ca in lumea reala as fi judecata asa cum nu cred ca merit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)