Uneori amintirile vin peste mine fara ca eu sa le chem. Ma invadeaza si ma iau prin surprindere, si nu ma pot apara.
Cand amintirile se refera la momente frumoase, totul e estompat. Imi aduc aminte ca m-am bucurat, ca m-am simtit extraordinar, dar starea de bine mi-o amintesc cu mintea. Adica DOAR mi-o amintesc. Nu retraiesc nimic, nu mai am emotiile acelea puternice, ci doar rememorez o stare de bine care nu ma mai influenteaza azi in niciun fel.
Amintirile care tin de neimpliniri, de taceri, de gesturi nefacute, de pierderi, de priviri, momentele care m-au facut candva sa ma prabusesc (si care, trebuie sa recunosc, au avut un impact emotional mult mai puternic), aceste momente nu imi vin pur si simplu in memorie. Prabusirea sufleteasca e la fel ca atunci. Remuscarile, la fel de puternice. Intrebarile, zbuciumul, tremurul, ura uneori, durerea, toate sunt la fel de intense. De fiecare data retraiesc tradarile, ale mele dar si ale altora, durerea de a nu putea spune, durerea de a vedea, durerea de a sti, la fel de intens ca atunci cand s-au petrecut.
Mi-e frig.
Maine vreau la soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu